Dermatită de contact pigmentată
Termenul „PCD” a fost inventat de un dermatolog danez, care a descris o epidemie de melanoză în Copenhaga (Osmundsen 1970). Deși în cele din urmă s-a descoperit că cauza a fost un agent de albire dintr-un detergent de rufe, PCD poate fi precipitat și de produse din cauciuc, coloranți azoici, produse cosmetice și parfumuri. O caracteristică distinctivă a PCD este declanșarea hiperpigmentării pielii fără a fi stimulată de lumina UV. Spre deosebire de fotosensibilitate, aceasta apare doar la un procent foarte mic de indivizi. Reacțiile sunt non-eczematoase, se manifestă de obicei pe față, sunt mai frecvent întâlnite la femei decât la bărbați și sunt în general limitate la persoanele cu pielea mai închisă la culoare. Se crede că, în aceste cazuri, melanina trece în dermul superior atunci când joncțiunea dermoepidermică este grav perturbată de procesele inflamatorii din piele (Trattner et al 1999).
Într-un raport din Spania, o femeie caucaziană în vârstă de 27 de ani a dezvoltat o hiperpigmentare maro închis pe față. Testele patch au fost pozitive pentru geraniol și ulei de lămâie și nu au fost dependente de UV (Serrano et al 1989). Într-o analiză a 29 de cazuri de PCD în Israel, patru au avut reacții pozitive și relevante la amestecul de parfumuri (Trattner et al. 1999). În testele efectuate pe cobai cu pielea moderat colorată, 100% „ulei” de iasomie și 20% ulei de ylang-ylang au provocat hiperpigmentare care a urmat alergiei de contact, în timp ce salicilatul de benzil 100% a fost un inductor mult mai puțin puternic de PCD. S-a observat că ar putea dura până la 30 de zile pentru a ajunge la un platou de pigmentare, în comparație cu aproximativ șapte zile pentru iradierea cu UVB. Ca parte a procedurii de testare, animalele au fost injectate cu adjuvantul complet Freund, o substanță inflamatorie. S-a spus că acest test seamănă cu hiperpigmentarea des întâlnită la pielea asiatică (Imokawa & Kawai 1987).
În Japonia, în anii 1960 și 1970, au fost raportate cazuri de femei care au dezvoltat zone de hiperpigmentare brună, invariabil pe față. S-a stabilit, prin teste sistematice de patch-uri, că principalii agenți cauzali erau coloranții și parfumurile din gudron de cărbune. Materialele frecvent implicate au inclus absolutul de iasomie, uleiurile esențiale de ylang-ylang, cananga, geraniu, patchouli și lemn de santal, precum și constituenții alcool benzilic, salicil salicilat, geraniol și β-santalol. Marile companii japoneze de cosmetice au încetat să mai folosească diverși sensibilizatori în produsele lor în 1977, iar din 1978 se spune că incidența acestei afecțiuni a scăzut semnificativ.
Termenul „dermatită cosmetică pigmentată” a fost inventat de Nakayama et al. (1984) pentru a descrie cazurile observate în Japonia. Biopsiile au sugerat că hiperpigmentarea se datorează eliberării de melanină din celulele din stratul bazal al epidermei atunci când acestea au fost atacate de limfocite (Nakayama 1998). Potrivit lui De Groot & Frosch (1998), afecțiunea este practic necunoscută în țările occidentale și este limitată la rasele din centrul și estul Asiei. Cu toate acestea, dermatita cosmetică pigmentată este considerată în prezent fie ca o variantă a PCD, fie ca fiind aceeași afecțiune (Trattner et al. 1999; Shenoi & Rao 2007).
Testările patch ulterioare efectuate în Japonia nu susțin opinia că japonezii sunt mai sensibili decât caucazienii la ACD din cauza uleiurilor esențiale și a constituenților enumerați mai sus, cu posibila excepție a uleiului de lemn de santal și a salicilatului de benzil (Itoh 1982; Sugai 1994; Sugiura et al. 2000). Cu toate acestea, există o sensibilitate crescută la PCD, care este, fără îndoială, genetică. Hiperpigmentarea este cea mai frecventă afecțiune cosmetică a pielii la persoanele de etnie asiatică, care au o predispoziție mai mare la afecțiuni cutanate pigmentare congenitale și dobândite decât alte grupuri rasiale (Kurita et al. 2009, Yu et al. 2007).
.