Biznaga este denumirea populară aplicată cactușilor din genul Ferocactus și unor Echinocactus, care au avut o mare importanță pentru vechii Mexica, fiind folosiți în scopuri medicinale, religioase, comerciale și alimentare. În perioada prehispanică, floarea și pulpa de biznagas erau folosite în diverse preparate, însoțite de ardei iute și condimente pentru sosuri, fasole și porumb; abia în perioada colonială, odată cu tehnicile de cofetărie aduse de spanioli în Mexic, pulpa de biznagas a devenit un dulce tipic, care s-a răspândit rapid, devenind foarte apreciat în bucătărie, panificație și cofetărie. Biznaga este în principal numele comun al unei familii de cactuși care se caracterizează prin forma lor cilindrică sau sferică.
Echinocactus platyacanthus (sinonimele E. visnaga, E. grandis, E. ingens și E. palmeri) este unul dintre cei mai populari cactuși folosiți pentru a face acaretron. Concentrația de zaharide și, prin urmare, gustul și calitatea depind de această plantă. În Mexic, sunt răspândite în toată țara, iar în zonele cu climă aridă se reproduc cel mai ușor.
Statele din republică în care sunt răspândite speciile de Ferocactus sunt statele din nordul republicii: Sonora, Baja California Sur, Chihuahua, Tamaulipas, Nuevo León, Zacatecas, Durango și San Luis Potosí, dar pot fi găsite și în unele state centrale (Hidalgo, Mexico, Querétaro, Puebla și Tlaxcala) și, într-o măsură mai mică, în sudul teritoriului (Oaxaca, Chiapas).
EcosistemEdit
Familia biznaga, din care se produce acitronul, se caracterizează prin faptul că este endemică pe continentul american, întinzându-se din Canada până în Argentina, cu un punct de creștere special în climatele uscate, în ecosisteme cum ar fi pădurea uscată, preerii, stepe și deșert, cu o temperatură medie de 25 °C și maxime de până la 45 °C și precipitații minime pe tot parcursul anului, care cresc pe soluri stâncoase și argiloase, cu rădăcini nu foarte adânci, dar foarte groase.
Acest climat este caracteristic pentru nordul Mexicului, precum și pentru mici microclimate din statele centrale ale Mexicului. Biznaga a evoluat cu caracteristici anatomice și fiziologice speciale, care i-au permis să colonizeze aceste medii aride. Dintre acestea, putem menționa structura suculentă sau crustă a corpului lor din care se extrage pulpa pentru acitron, ceea ce le permite să acumuleze o cantitate mare de apă în țesuturile lor, frunzele lor sunt practic absente, ceea ce reduce evapotranspirația, reducând astfel pierderea de apă în perioadele de secetă.Iar fotosinteza are loc apoi pe suprafața corpului lor cilindric, doar în perioadele de precipitații înfloresc, de obicei cu inflorescențe de până la un centimetru în galben,
ConservareBiznagaEdit
Cești cactuși se caracterizează prin creșterea lor lentă, ceea ce îi face foarte greu de pus la dispoziție pentru producția de acitron. Se știe că sunt cactuși foarte longevivi, având nevoie de 50 până la 100 de ani pentru a atinge dimensiunea ideală; creșterea lor lentă, combinată cu lipsa de cultivare, a făcut ca acest cactus să fie rar și să fie protejat de reglementările mexicane, interzicând tăierea, prelucrarea și vânzarea sa, așa cum se întâmplă cu multe alte specii, în loc să încurajeze cultivarea sa pentru a păstra tradițiile gastronomice și culturale.
Din cauza extracției necontrolate, în diferite state au fost create rezervații ecologice cu scopul de a conserva atât speciile de animale, cât și cele de plante în propriul lor habitat, cum ar fi Rezervația Mapimi din Durango și „Reserva El Cielo” din Tamaulipas, Un alt tip de efort pentru conservarea acestor specii de Biznagas sunt grădinile botanice, cum ar fi cea a Universității Naționale Autonome din Mexic, unde există exemplare colectate în diferite state ale republicii în anii 1960 și 1970, în principal de Helia Bravo Hollis și echipa sa de colaboratori și de la Universitatea Autonomă din Guadalajara.