Această recenzie reflectă asupra istoriei animalelor ca subdomeniu al disciplinei istoriei și prezintă principalele sale argumente și sarcini viitoare. Scopul său principal este de a identifica noile perspective și potențiale de cercetare propuse de cartea editată de Susan Nance, The Historical Animal. Printre acestea se numără subiecte precum problema „punctului de vedere al animalului”, agenția animală (animalele înțelese ca agenți și actori „istorici”), problema identificării urmelor acțiunilor animalelor în arhivele „antropocentrice” și căutarea de noi surse istorice (inclusiv mărturii ale animalelor). De asemenea, se explorează dificultățile metodologice, în special în ceea ce privește ideea de istoricizare a animalelor și posibila fuziune a științelor umaniste și sociale cu științele naturale și ale vieții. Recenzia ia în considerare modul în care studierea animalelor îi obligă pe cercetători să regândească până la temeliile sale istoria ca disciplină. Ea susține că cele mai progresiste propuneri vin din partea cercetătorilor (dintre care mulți sunt istorici) care pledează pentru o interdisciplinaritate radicală. Autorii nu sunt interesați doar de fuzionarea istoriei cu științe specifice (cum ar fi psihologia animalelor, ecologia, etologia, biologia evoluționistă și zoologia), ci pun sub semnul întrebării ipotezele de bază ale disciplinei: autoritatea epistemică revendicată de istorici pentru construirea cunoștințelor despre trecut, precum și autoritatea epistemică umană pentru crearea acestor cunoștințe. În acest context, apar mai multe întrebări: putem atinge o „competență interspecii” (termenul lui Erica Fudge) pentru a crea o cunoaștere multispecie a trecutului? Cercetarea privind percepția schimbării de către animale ne poate ajuta să dezvoltăm abordări non-istorice ale trecutului? Putem să ne imaginăm relatări ale trecutului bazate pe coautoratul multispecii?
.