huFcγRIII
huFcγRIII (CD16) se leagă de IgG1 și IgG3 cu un Ka de ∼ 4 × 106 M-1 (Kurlander și Batker, 1982) și este exprimat pe macrofage, celule natural killer (NK), neutrofile, eozinofile și unele celule T (Anderson, 1989). Mr al huFcγRIII variază între 50K și 70K (Fleit et al, 1982). Studiile de imunoprecipitare a lisatelor de celule NK și neutrofile cu ajutorul unui mAb specific huFcγRIII, urmate de deglicozilare și SDS-PAGE, au evidențiat proteine de nucleu cu valori Mr diferite în cele două tipuri de celule (Lanier et al., 1988). Experimentele ulterioare de clonare a ADNc au demonstrat că celula NK transcrie un ARNm diferit de cel al neutrofilelor (Scallon și colab., 1989; Ueda și colab., 1989; Ravetch și Perussia, 1989; Edberg și colab., 1989; Selvaraj și colab., 1989). Astfel, cel puțin două gene codifică huFCγRIIIs: huFcγRIII-1 pe neutrofile și huFcγRIII-2 pe celulele NK și macrofage.
huFcγRIII-1, spre deosebire de toate celelalte FcγRs, este ancorată la membrana celulară a neutrofilelor prin intermediul unei legături GPI și poate fi eliberată din membrana celulară de către o fosfolipază C specifică fosfoinositolului (Selvaraj et al, 1989; Edberg et al., 1989; Ravetch și Perussia, 1989; Scallon et al., 1989; Ueda et al., 1989). Stimularea neutrofilelor cu peptida chemotactică formil-Met-Leu-Phe a dus la eliberarea huFcγRIII-1 din membrana neutrofilelor (Huizinga și colab., 1988). Nu este clar dacă acest lucru s-a datorat scindării proteolitice sau activării unei fosfolipaze C. Alterarea unui singur aminoacid în domeniul de legătură GPI al huFcγRIII-1 are ca rezultat ancorarea proteinei printr-un domeniu tansmembranar cu o coadă citoplasmatică scurtă (Kurosaki și Ravetch, 1989; Lanier și colab., 1989a).
Ca și în cazul huFcγRII, există două alotipuri (NA1 și NA2) pentru huFcγRIII-1. Aceste diferențe alotipice pot cauza neutropenie autoimună la sugari (Lalezari et al., 1986). Două forme de receptori (19 și 21 kDa) de pe neutrofile au fost distinse după deglicozilare urmată de SDS-PAGE (Edberg et al., 1989). Modelul de exprimare a tipurilor de receptori de 19 și 21 kDa s-a corelat cu modelul de exprimare a markerilor alotipici NA1 și NA2. Discriminarea între aceste alotipuri (NA1 și NA2) a fost posibilă cu ajutorul mAbs CLB-GRAN11 și, respectiv, GRM1 (Huizinga et al, 1990a).
Majoritatea funcțiilor neutrofile mediate de FcγR sunt considerate a fi transmise de huFcγRII, în ciuda faptului că există mult mai multe situsuri huFcγRIII-1, 135.000 situs pe neutrofil (Fleit et al., 1982), decât situsuri huFcγRII, ∼10.000 pe neutrofil (Anderson, 1989). ADCC a eritrocitelor de pui, acoperite cu heteroanticorpi compuși din fragmente Fab ale anticorpilor mAb anti-CE și anti-huFcγR, a fost mediată atât prin huFcγRII, cât și prin huFcγRIII pe neutrofile (Graziano et al., 1989a). Cu toate acestea, neutrofilele nu au putut ucide o linie celulară de hibridom anti-huFcγRIII. Lucrări recente au demonstrat că huFcγRIII-1 poate declanșa eliberarea de hidrolaze, dar nu și o explozie respiratorie, după ce este reticulat (Huizinga et al., 1990b). Acest lucru poate explica liza observată a CE, dar nu și a celulelor hibridomului, mediată prin huFcγRIII-1.
Densitatea mare de huFcγRIII-1 pe neutrofile poate servi la concentrarea complexelor imune pe suprafața celulară, unde acestea pot interacționa cu huFcγRII și declanșa huFcγRII. De fapt, studiile (Looney et al., 1986b; Tetteroo et al., 1987) sugerează că în primul rând huFcγRIII este implicat în aderența neutrofilelor la eritrocitele acoperite cu IgG. De asemenea, huFcγRIII-1 a fost esențial pentru legarea micilor complexe imune la neutrofile, în timp ce huFcγRII a îmbunătățit doar slab această legare (Huizinga et al., 1989a). Cu toate acestea, acest rol esențial de legare al huFcγRIII-1 nu s-a extins la complexele imune mari, iar pacienții cu hematurie paroxistică nocturnă, cu doar 10% din nivelurile normale de huFcγRIII-1, au avut răspunsuri metabolice normale la IgG-latex (Huizinga et al., 1989a). A fost găsită o pacientă cu lupus eritematos sistemic (LES) care nu exprima huFcγRIII-1 pe neutrofilele sale, din cauza unei deleții probabile a genei huFcγRIII-1 (Clark et al., 1990). Neutrofilele pacientei aveau totuși o capacitate redusă de a rozeta eritrocitele acoperite cu IgG, așa cum au sugerat studiile anterioare privind funcția neutrofilelor (Looney et al., 1986b; Tetteroo et al., 1987). Cu toate acestea, acest pacient nu a prezentat o sensibilitate neobișnuită la infecții bacteriene, iar nivelurile altor proteine legate de GPI și ale huFcγRII au fost normale. Alți opt pacienți diagnosticați cu LES aveau niveluri normale de huFcγRIII-1. Un procent substanțial (25%) de neutrofile la bărbații infectați cu HIV a fost negativ pentru expresia huFcγRIII-1, dar nivelurile altor proteine legate de GPI și ale huFcγRII au fost normale (Boros et al., 1990b). Subpopulația huFcγRIII negativă a fost mai mare la pacienții diagnosticați cu sindromul de deficiență autoimună (SIDA) și la consumatorii de droguri intravenoase infectați cu HIV, în comparație cu homosexualii infectați cu HIV și cu bărbații de control neinfectați. Mecanismul responsabil pentru pierderea huFcγRIII-1 și consecințele fiziologice ale acestei expresii alterate nu au fost încă examinate. S-a raportat că nivelurile de huFcγRIII în ser variază în timpul evoluției SIDA, cu o creștere inițială și o scădere ulterioară a nivelurilor serice de huFcγRIII în stadiile terminale ale bolii (Khayat et al., 1990).
huFcγRIII-2 are un nucleu proteic Mr ușor mai mare decât cel al huFcγRIII-1 (∼ 24K față de ∼ 20K) și este o glicoproteină membranară de tip I cu un singur domeniu transmembranar și un domeniu citoplasmatic (Unkeless, 1989a). huFcγRIII-2 este forma de huFcγRIII care se găsește pe macrofage și celule NK. Domeniul transmembranar este foarte asemănător cu cel al moFcγRIIα și cu lanțul α al raFc∈RI, incluzând o porțiune identică de opt aminoacizi.
huFcγRIII-2 de pe celulele NK mediază ADCC după reticulare (Werfel et al., 1989). Reticularea complexului imunitar al receptorului a indus, de asemenea, transcrierea receptorului de interleukină-2, IFN-γ și TNF-α, toate acestea activând activitatea celulelor NK (Anegon și colab., 1988). Prin urmare, pe lângă faptul că acționează ca un declanșator pentru ADCC pe celulele NK, activarea huFcγRIII-2 pe celulele NK potențează, de asemenea, activitatea natural killer independentă de Ig a celulelor NK. Capacitatea anticorpilor anti-LFA-1 (CD11a) de a inhiba ADCC mediată de huFcγRIII-2 de către celulele NK sugerează implicarea acestui receptor de aderență în procesul de fixare a celulei efectoare-celulă țintă în timpul ADCC mediată de NK (Werfel et al., 1989). În mod similar, în monocite, dar nu și în limfocite, blocarea LFA-1 a inhibat ADCC care este mediată prin reticulația huFcγRs (Graziano et al., 1989b).
Subseturi mici de celule NK exprimă puțin sau deloc huFcγRIII-2 (Lanier et al., 1986). Nivelul de exprimare a huFcγRIII poate însemna diferite stadii de dezvoltare în linia de celule NK. Celulele NK cu nivel scăzut sau care nu exprimă huFcγRIII-2 proliferează mai mult ca răspuns la rIL-2 (Nagler și colab., 1989). Stadiul cel mai matur, bazat pe capacitatea proliferativă scăzută, abundența mare în sânge și potențialul citotoxic ridicat, constă în celule NK care exprimă huFcγRIII-2 abundent.
O serie de studii au demonstrat că huFcγRIII-2 de pe macrofagele din splină și de pe celulele Kupffer este receptorul primar responsabil pentru eliminarea complexelor imune mari. La cimpanzei, mAb 3G8 anti-huFcγRIII a inhibat clearance-ul in vivo al eritrocitelor autologe acoperite cu anticorpi direcționați împotriva unui antigen de grup sanguin minor (Clarkson și colab., 1986b). mAb 3G8 a fost testat ca potențial tratament terapeutic pentru persoanele cu purpură trombocitară imună, o boală în care pacienții secretă niveluri ridicate de anticorpi antiplachetarieni (Clarkson și colab., 1986a). Tratamentul unui pacient a dus la o creștere dramatică a nivelului de trombocite, revenind la niveluri normale în 2 săptămâni. Din păcate, un al doilea tratament a dat un răspuns mult mai puțin dramatic. Sensibilizarea la mAb-ul murin poate reduce eficacitatea acestuia.
hufcγRIII pe monocitele cultivate nu se deosebește din punct de vedere biochimic de cel al celulelor NK (Klaassen et al., 1990). Rapoartele sunt contradictorii cu privire la faptul dacă huFc7RIII este o moleculă de declanșare a ADCC de către macrofage. Adăugarea de mAb anti-huFcγRIII, CLB-FcRGR-GRAN1, nu a redus activitatea litică a monocitelor cultivate împotriva eritrocitelor sensibilizate cu 4 × 104 molecule pe eritrocit de diferite variante de comutare izotipică (IgG1, IgG2a și IgG2b) ale unui mAb murin sau cantități egale de IgG3 provenite dintr-o linie celulară de hibridom murin diferită (Klaassen et al., 1990). S-au luat măsuri pentru a se asigura că experimentele au fost efectuate sub nivelul maxim al activității litice a celuilalt huFcγR pe monocitele cultivate, pentru a putea detecta inhibarea de către mAb CLB-FcR-GRAN1. Cu toate acestea, macrofagele peritoneale, chiar și monocitele proaspete, au fost în mod clar capabile să ucidă o linie celulară de hibridom purtătoare de anti-FcγRIII (HC 3G8) (Graziano et al., 1989b). Aceasta a fost prima dovadă că huFcγRIII-2 poate fi detectabil din punct de vedere funcțional pe monocitele proaspete. Discrepanța în ceea ce privește capacitatea de ucidere se poate datora diferitelor celule-țintă și mAbs utilizate în fiecare studiu.
FcγRs poate exacerba infecția cu HIV a celulelor purtătoare de FcγR în prezența anticorpilor anti-HIV. HuFcγRIII-2 exprimat pe macrofage a mediat amplificarea dependentă de anticorpi a infecției HIV a macrofagelor (Homsy și colab., 1989). Anticorpii direcționați împotriva huFcγRIII-2 au blocat acest efect, în timp ce anticorpii anti-huFcγRI sau anti-huFcγRII nu au blocat acest efect. Observația că infecția cu HIV-1 poate avea loc independent de interacțiunea CD4-gp120 este întărită de observația că fibroblastele infectate cu citomegalovirus, care exprimă un FcγR codificat viral, pot fi infectate de complexele imune HIV-1, iar această infecție poate fi blocată de agregate IgG (McKeating et al., 1990).
.