Concubinaj

Vă rugăm să ajutați la susținerea misiunii New Advent și să obțineți conținutul complet al acestui site ca o descărcare instantanee. Include Enciclopedia Catolică, Părinții Bisericii, Summa, Biblia și multe altele, toate pentru doar 19,99 dolari…

În prezent, starea mai mult sau mai puțin permanentă a unui bărbat și a unei femei care trăiesc împreună în relații sexuale ilicite. În sens strict, se folosește numai pentru acele uniuni în care bărbatul și femeia sunt liberi de orice obligație care decurge dintr-un jurământ, din starea de căsătorie sau din Sfânta Ordine, sau din faptul de rudenie sau afinitate; este irelevant dacă părțile locuiesc împreună sau nu, elementul esențial fiind repetarea sau continuitatea relațiilor ilicite între aceleași persoane.

Cu toate acestea, semnificația transmisă de acest termen nu a fost întotdeauna aceeași; în Vechiul Testament, de exemplu, o soție legitimă, dacă era de un grad social inferior, sau o roabă, primește adesea denumirea de concubină, nu pentru a pune în discuție validitatea căsătoriei sale, ci pentru a indica faptul că ea nu a participat la rangul sau la bunurile soțului ei și nici la administrarea gospodăriei în aceeași măsură ca soția principală. Din Geneza 21:9-14, vedem că despărțirea ei și a copiilor ei era permisă. Dar în acele vremuri scripturistice, când poligamia era permisă sau cel puțin tolerată, o astfel de concubină nu era singura parteneră de căsătorie. Astfel, Lia și Rahela, primele două soții ale lui Iacov, aveau statutul social deplin de soții, în timp ce Bala și Zelfa, ambele roabe, erau concubinele lui, căsătorite cu scopul de a naște copii pentru Rahela și Lia (Geneza 30:3, 9, 13). Aici, prin urmare, principala diferență între starea de căsătorie legitimă propriu-zisă și cea de concubinaj legitim se găsește în disparitatea de rang care o caracteriza pe cea din urmă.

Semnificația termenului în dreptul roman și, în consecință, în registrele și scrierile ecleziastice timpurii, era cam aceeași; o concubină era o cvasi-soție, recunoscută de lege dacă nu exista o soție legală. Ea era, de obicei, de un grad social inferior soțului ei, iar copiii ei, deși nu erau considerați egali cu cei ai soției legale (uxor), erau totuși numiți naturali (naturales) pentru a-i deosebi de descendenții falși (spurii). Pentru acest concubinaj legitim, legea romană nu cerea intenția celor două părți de a rămâne împreună până la moarte ca soț și soție; Lex Julia și Papia Poppæa permiteau atât concubinajul temporar, cât și cel permanent. Primul a fost întotdeauna condamnat ca imoral de către Biserică, care i-a exclus din rândurile catehumenilor ei pe toți cei care adoptau acest mod de viață, cu excepția cazului în care renunțau la concubinajul temporar ilicit sau îl transformau în căsătorie legală permanentă. Concubinajul permanent, deși nu avea formele legale obișnuite și nu era recunoscut de legea civilă ca o căsătorie legală, nu avea în el niciun element de imoralitate. Era o căsătorie reală, care includea intenția și consimțământul ambelor părți de a forma o uniune pe viață. Acest lucru a fost permis de Biserică încă de la început, în timp ce Papa Callistus I a spart bariera legii statului și a ridicat la demnitatea de căsătorie creștină uniunile permanente dintre sclav și liber, și chiar cele dintre sclav și sclav (contubernium).

Conciliul de la Toledo, ținut în anul 400, în cel de-al șaptesprezecelea canon legiferează în felul următor pentru laici (pentru reglementările ecleziastice în acest sens cu privire la clerici, vezi CELIBACIA): după ce a pronunțat sentința de excomunicare împotriva oricui, pe lângă soție, păstrează o concubină, spune: „Dar dacă un bărbat nu are soție, ci o concubină în loc de soție, să nu i se refuze comuniunea; doar să se mulțumească să fie unit cu o singură femeie, fie ea soție sau concubină” (Can. „Is qui”, dist. xxxiv; Mansi, III, col. 1001). Cei refractari trebuie să fie excomunicați până când se vor supune și vor face penitență.

Cu distrugerea Imperiului Roman și cu consecința declinului cunoașterii legii romane, instituția sa a concubinajului legitim a căzut în desuetudine, iar concubinajul a ajuns să aibă din ce în ce mai mult doar semnificația modernă, aceea de uniune ilicită permanentă, și ca atare a fost în mod diferit procedat împotriva sa de către Biserică. Căsătoriile clandestine care au ajuns treptat să fie tolerate în Evul Mediu, deoarece nu aveau formalitatea unei sancțiuni publice din partea Bisericii, pot fi considerate ca o specie de concubinaj legitim. Conciliul de la Trent (1545-1563), Sess. XXIV, cap. i, nu numai că a reînnoit vechile sancțiuni ecleziastice împotriva concubinajului, dar a adăugat altele noi, dar a și interzis și a făcut nule și neavenite toate uniunile clandestine, eliminând astfel pentru totdeauna chiar și aparența de concubinaj legitim. Din acel moment se păstrează doar ideea modernă și invidioasă a termenului. Decretele de la Trento au fost însă în vigoare numai în țările strict catolice; noua lege a căsătoriei (Ne temere) a lui Pius al X-lea (1908) extinde interdicția căsătoriilor clandestine la catolicii din întreaga lume.

.