Creșterea rezistenței la ampicilină în anii 1960

Cercetătorii de la Institutul Pasteur au făcut lumină în ceea ce privește creșterea rezistenței la ampicilină în anii 1960. Prin eșantionarea genomului tulpinilor istorice de Salmonella, ei au demonstrat că rezistența la antibiotice poate fi urmărită înainte de lansarea ampicilinei pe piața din Marea Britanie. Ca atare, descoperirea lor sugerează că este posibil ca dozele mici de penicilină administrate în mod obișnuit animalelor în anii 1950 în America de Nord și Europa să fi încurajat evoluția și răspândirea bacteriilor rezistente la antibiotice. Aceste rezultate vor fi publicate în The Lancet Infectious Diseases miercuri, 29 noiembrie.

Rezistența la antibiotice ucide aproximativ 25.000 de persoane pe an în Europa, iar acest număr se preconizează că va crește la peste 10 milioane de persoane la nivel mondial până în 2050. Multe bacterii care provoacă infecții grave oamenilor, cum ar fi Salmonella, au dezvoltat deja rezistență la antibioticele obișnuite.

Ampicilina, unul dintre cele mai utilizate antibiotice în prezent și prima penicilină cu spectru larg pentru tratamentul infecțiilor datorate Enterobacteriilor, a fost lansată pe piețele europene la începutul anilor ’60, în special pe piața britanică în 1961. La scurt timp după aceea (în 1962-1964), au fost identificate în această țară primele focare de boală la om cauzate de tulpini rezistente la ampicilină ale bacteriei zoonotice comune Salmonella Typhimurium.

Acest scurt interval de timp i-a determinat pe cercetătorii de la Institutul Pasteur să investigheze apariția rezistenței la ampicilină. Ei au descoperit că bacteriile care pot transmite gene rezistente la ampicilină au apărut cu câțiva ani înainte de utilizarea pe scară largă a acestui antibiotic la om.

În acest studiu, ei au testat 288 de probe istorice de bacterii S. Typhimurium colectate de la oameni, animale, alimente și furaje în Europa, Asia, Africa și America între 1911 și 1969. Probele au fost testate pentru sensibilitatea la antibiotice și au fost analizate prin secvențierea întregului genom, pentru a identifica mecanismele de rezistență la ampicilină.

În consecință, analiza moleculară sugerează că gena de rezistență la ampicilină (blaTEM-1) a apărut la Salmonella, cu câțiva ani înainte ca antibioticul să fie lansat pe piața farmaceutică. Descoperirile indică, de asemenea, că o posibilă cauză a fost practica comună de adăugare a unor doze mici de penicilină G cu spectru îngust (cunoscută și sub numele de benzilpenicilină) în hrana animalelor în anii 1950 și 1960.

„Descoperirile noastre sugerează că reziduurile de antibiotice din mediile agricole, cum ar fi solul, apele reziduale și gunoiul de grajd, pot avea un impact mult mai mare asupra răspândirii rezistenței decât se credea până acum”, spune Dr. Francois-Xavier Weill, de la Institutul Pasteur, care a condus studiul.

Cercetătorii au găsit diverse gene de rezistență la ampicilină în 11 izolate (3,8 la sută) din probe umane. Important este faptul că gena blaTEM-1 a fost găsită pe plasmide (ADN mobil care poate fi ușor copiat și transferat între diferite bacterii) în trei izolate prelevate de la oameni din Franța și Tunisia în 1959 și 1960.

Autorii notează că, în ciuda apropierii strânse dintre țări, vectorii rezistenței la ampicilină (majoritatea din Franța) au fost diferiți de cei din tulpinile responsabile de primele focare din Marea Britanie în anii 1960. Dr. Weill spune: „Acest lucru indică faptul că apariția timpurie a rezistenței la ampicilină s-a datorat achizițiilor multiple și independente ale acestor gene rezistente de către diferite populații bacteriene și răspândirea lor variabilă în mai multe țări.”

În analize ulterioare, autorii confirmă că genele de rezistență la ampicilină pot fi transferate cu succes între tipul sălbatic S. Typhimurium după expunerea la niveluri relativ scăzute de penicilină G, similare cu cele întâlnite în mediul zootehnic în anii ’50-’70.

După Dr. Weill, „Deși studiul nostru nu poate identifica o legătură de cauzalitate între utilizarea penicilinei G și apariția rezistenței transmisibile la ampicilină la animale, rezultatele noastre sugerează că utilizarea non-clinică a penicilinelor precum benzilpenicilina ar fi putut încuraja evoluția genelor de rezistență la ampicilină la sfârșitul anilor 1950. Există o nevoie urgentă de reevaluare a utilizării antibioticelor la animale și de o abordare „o singură sănătate” pentru combaterea rezistenței, recunoscând că bacteriile nu cunosc granițe. Aceasta trebuie să includă o monitorizare și o supraveghere internațională atentă a rezistenței atât în sănătatea umană, cât și în cea animală.”

Studiul vine la doar câteva săptămâni după ce OMS a cerut încetarea utilizării de rutină a antibioticelor pentru a promova creșterea și a preveni bolile la animalele de fermă sănătoase.

.