Ultima dată când am jucat God of War a fost când eram un mic licean. Eram foarte pasionat de mitologia greacă, pentru că eram un tocilar ratat și eram PUTERNIC să joc un joc video în jurul miturilor și legendelor pe care ajunsesem să le iubesc. În principal datorită scenelor prostești de sex rapid (bună ziua, amintiți-vă că aveam 14 ani, mulțumesc) și a violenței gratuite, am fost INTO IT. După ce am jucat primul God of War, nu am apucat să joc niciunul dintre jocurile viitoare din franciză din cauza noii mele iubiri descoperite pentru RPG-uri aka băieți sexy de anime în Final Fantasy și Kingdom Hearts.
Fast-forward zece ani. Sfinte Sisoe, sunt BĂTRÂN. Îmi petrec Ziua ANZAC stând în același loc pe canapea, complet absorbit de un nou joc God of War. Cred că m-am ridicat pentru scurt timp ca să fac pipi, să fac o mică curățenie în casă și să-mi spăl rufele. Ajunge cu responsabilitățile pentru azi, Lisa. E timpul pentru niște scolioză inducătoare de postură proastă pe canapea și pentru a arunca cu M&M-uri în fața mea.
Internetul a numit cu drag jocul God of War datorită noii caracterizări a lui Kratos. Fostă o mașină de ucis neiertătoare și robustă, acesta s-a mai relaxat, poate datorită influenței familiei sale. Cea mai importantă persoană din acea familie este micuțul și furibundul nostru fiu Atreus. După numai vreo opt ore de joc, sunt îndrăgostit. Colegul meu de apartament a fost șocat. Nu-i venea să creadă că am cheltuit 100 de dolari pe un joc axat pe ucidere, moarte și război, când de obicei sunt un apărător fervent al jocurilor cu mecanici non-violente. Dragostea mea pentru acest joc provine din relația dintre Kratos și Atreus. Sunt adeptul relațiilor în jocuri. Deși nu este vorba de a ieși cu Kratos (aș face-o totuși), formarea legăturii care crește lent între Atreus și Kratos este cea care m-a captivat. Dialogul lor, precum și mișcările din joc sunt atât de bine realizate.
Tăticii, sau figurile asemănătoare tatălui sunt destul de populare în jocurile video. Să luăm ca exemplu The Last of Us, The Walking Dead și Dream Daddy. Trei jocuri complet diferite cu figuri de tătici care sunt toate unice și memorabile în felul lor. Mi-aș dori ca cineva să facă acest lucru cu mamele în jocurile video, dar lol, acesta este un cu totul alt articol. God of War este la fel. Kratos își păstrează în continuare caracterul fidel jocurilor God of War anterioare, dar acum are un băiețel micuț și luptător peste care trebuie să vegheze. Atreus este un copil curios tipic, care se laudă cu cunoștințele sale despre poveștile pământului, dar în același timp pune la îndoială totul, chiar și gameplay-ul de bază. El întreabă lucruri precum „de ce nu vorbim mai întâi cu acești oameni?” sau „chiar trebuie să luptăm?”. Întrebări pe care mi le pun adesea în timp ce joc jocuri. Dar bineînțeles că trebuie să lupți, este un joc God of War însă aceste mici atingeri de dialog din partea lui Atreus chiar m-au făcut să apreciez de ce lupt în primul rând. Există un motiv pentru violență, mai degrabă decât doar o înțelegere tacită dată de „ei bine, așa funcționează jocurile!”
De fiecare dată când mori, Arteus strigă strident și sfâșietor „NU, nu mă lăsați singur aici!” sau „TATĂ!”, dar face și chestia asta dulce în care te poate învia. Kratos îl ține pe Atreus în spate în timp ce se cațără, îl propulsează în locuri mai înalte, face remarci clasice de genul „am ajuns deja?”, ba chiar te ajută în luptă. Cei doi sunt o echipă inseparabilă. Atreus nu poate fi fără Kratos și viceversa, relația este atât de strâns împletită în gameplay, ceea ce este ceva ce mi-ar plăcea să văd că mai multe jocuri triple A fac.