Dar unele tarantule nu se ascund doar de prădători. Unele își avertizează urmăritorii cu trucuri de apărare, cum ar fi frecarea aparatului bucal pentru a crea un sunet șuierător. Altele își folosesc picioarele din spate pentru a da cu piciorul propriilor fire de păr într-un nor de șrapnel care se depune în pielea prădătorului, declanșând un răspuns imunitar.
Aceasta a determinat echipa să se întrebe dacă albastrul ar putea fi o formă de avertizare a prădătorilor – nu te pune cu mine – asemănătoare acestor comportamente. Dacă da, ei au emis ipoteza că speciile de tarantule albastre ar trebui să aibă tendința de a folosi și ele astfel de contramăsuri defensive. Dar echipa a văzut că albastrul nu părea să aibă nicio legătură cu faptul că o tarantulă era sau nu capabilă să riposteze.
În schimb, părea a fi o trăsătură mult mai veche, o calitate ancestrală păstrată de multe neamuri de tarantule. Acest lucru sugerează, spun ei, că această culoare ar putea fi destinată altor tarantule, nu doar prădătorilor.
Trăgând mai mult de acest fir, echipa a analizat apoi bazele de date ale proteinelor folosite de diferite tarantule. Ei au găsit mai multe opsine, proteine care formează structuri de detectare a culorilor atunci când sunt folosite în ochii păianjenului, dar care pot apărea și în alte țesuturi ale corpului. Faptul că au aceste opsine nu dovedește în sine că tarantulele își pot vedea propriile culori intense. Dar cu siguranță îi îndreaptă pe cercetători spre experimente mai concludente care ar putea-o face.
„Avem cu adevărat nevoie de oameni care să aducă aceste creaturi în laborator”, a spus Dr. Saranathan.
Demonstrarea viziunii culorilor tarantulelor va lua timp, avertizează Dr. Morehouse, dar perspectiva este incitantă. „În timp ce putem face ooh și aah despre cât de frumoase pot fi, este, de asemenea, surprinzător cât de puțin știm despre cum arată această frumusețe pentru ele”, a spus el.
„Și cred că acest lucru este valabil pentru atât de multe animale.”
.