Doctor: ADHD nu există

În această miercuri, un articol din New York Times a relatat că, din 2008 până în 2012, numărul adulților care iau medicamente pentru ADHD a crescut cu 53% și că, în rândul tinerilor adulți americani, aproape s-a dublat. Deși aceasta este o statistică uluitoare și indică faptul că generațiile mai tinere devin frecvent dependente de stimulente, sincer, nu sunt prea surprins. De-a lungul carierei mele de 50 de ani în neurologia comportamentală și în tratarea pacienților cu ADHD, în ultimul deceniu am văzut cum aceste diagnostice au crescut cu adevărat vertiginos. În fiecare zi, colegii mei și cu mine vedem din ce în ce mai mulți oameni care vin spunând că au probleme de atenție la școală sau la locul de muncă și se diagnostichează cu ADHD.

Și de ce nu ar trebui să o facă?

Dacă cuiva îi este greu să fie atent sau se simte oarecum hiperactiv, tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate are aceste simptome chiar în numele său. Este o sintagmă ușor de reținut care, în plus, economisește timp pentru medici. Dar putem cu adevărat să punem toți acești oameni la un loc? Ce se întâmplă dacă există și alte cauze care îi fac pe oameni să se simtă distrași? Nu neg faptul că noi, ca populație, suntem mai distrași astăzi decât am fost vreodată înainte. Și nu neg că unii dintre acești pacienți care sunt distrași și impulsivi au nevoie de ajutor. Ceea ce neg este definiția general acceptată a ADHD, care ar fi trebuit de mult timp să fie actualizată. Pe scurt, am ajuns să cred, pe baza a zeci de ani de tratament al pacienților, că ADHD – așa cum este definit în prezent de Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale (DSM) și așa cum este înțeles în imaginația publică – nu există.

Permiteți-mi să vă explic ce vreau să spun.

Încă din 1937, când Dr. Charles Bradley a descoperit că copiii care prezentau simptome de deficit de atenție și hiperactivitate răspundeau bine la Benzedrina, un stimulent, ne-am gândit la această „tulburare” aproape în același mod. La scurt timp după descoperirea lui Bradley, comunitatea medicală a început să eticheteze copiii cu aceste simptome ca având o disfuncție cerebrală minimă, sau MBD, și să-i trateze cu stimulentele Ritalin și Cylert. În anii care au trecut, DSM a schimbat eticheta de numeroase ori, de la reacția hiperkinetică a copilăriei (abia în 1980 DSM-III a introdus o clasificare pentru adulții cu această afecțiune) până la eticheta actuală, ADHD. Dar, indiferent de etichetă, am administrat pacienților diferite variante de medicamente stimulante pentru a acoperi simptomele. Ați crede că, după decenii de progrese în neuroștiințe, ne-am schimbat modul de gândire.

Astăzi, cea de-a cincea ediție a DSM cere doar să se prezinte cinci din cele 18 simptome posibile pentru a se califica pentru un diagnostic de ADHD. Dacă nu ați văzut lista, căutați-o. Probabil că vă va deranja. Câți dintre noi pot pretinde că au dificultăți de organizare sau o tendință de a pierde lucruri; că sunt frecvent uituci sau distrași sau că nu reușesc să fie foarte atenți la detalii? Conform acestor criterii subiective, întreaga populație a Statelor Unite ar putea fi calificată. Cu toții am avut aceste momente și, în cantități moderate, ele sunt o parte normală a condiției umane.

Cu toate acestea, există unele cazuri în care simptomele de atenție sunt suficient de severe pentru ca pacienții să aibă cu adevărat nevoie de ajutor. De-a lungul carierei mele, am descoperit mai mult de 20 de afecțiuni care pot duce la simptome de ADHD, fiecare dintre acestea necesitând o abordare proprie a tratamentului. Printre acestea se numără tulburările de somn, problemele de vedere și de auz nediagnosticate, abuzul de substanțe (marijuana și alcool, în special), deficiența de fier, alergiile (în special cele transmise prin aer și intoleranța la gluten), tulburarea bipolară și depresivă majoră, tulburarea obsesiv-compulsivă și chiar tulburările de învățare, cum ar fi dislexia, pentru a numi doar câteva. Oricine cu aceste probleme se va încadra în criteriile ADHD evidențiate de DSM, dar stimulentele nu sunt modalitatea de a le trata.

Ce este atât de rău la stimulente? v-ați putea întreba. Ei par să ajute o mulțime de oameni, nu-i așa? Articolul din Times menționează că „medicamentele pot tempera simptomele caracteristice, cum ar fi neatenția severă și hiperactivitatea, dar comportă și riscuri, cum ar fi privarea de somn, suprimarea apetitului și, mai rar, dependența și halucinațiile”. Dar aceasta este doar o parte a imaginii.

În primul rând, dependența de medicamente stimulante nu este rară; este comună. Calitățile de dependență ale medicamentelor sunt evidente. Este suficient să observăm numeroșii pacienți care sunt nevoiți să își mărească periodic doza dacă vor să se concentreze. Acest lucru se datorează faptului că organismul nu mai produce nivelurile adecvate de neurotransmițători pe care medicamentele ADHD le înlocuiesc – o marcă înregistrată a substanțelor care creează dependență. Mă îngrijorează faptul că o generație de americani nu se va putea concentra fără aceste medicamente; este de înțeles că Big Pharma nu este la fel de îngrijorată.

În al doilea rând, există multe efecte secundare ale medicamentelor pentru ADHD de care majoritatea oamenilor nu sunt conștienți: anxietate crescută, dispoziție iritabilă sau depresivă, pierdere severă în greutate din cauza suprimării apetitului și chiar potențial de sinucidere. Dar există, de asemenea, consecințe care sunt și mai puțin cunoscute. De exemplu, mulți pacienți care iau stimulente raportează că au disfuncții erectile atunci când iau medicamente.

În al treilea rând, stimulentele funcționează pentru mulți oameni pe termen scurt, dar pentru cei care au o afecțiune subiacentă care îi face să se simtă distrași, medicamentele servesc, în cel mai bun caz, drept pansamente, mascând și uneori exacerbând sursa problemei.

Din punctul meu de vedere, există două tipuri de persoane care sunt diagnosticate cu ADHD: cei care prezintă un nivel normal de distragere a atenției și impulsivitate, și cei care au o altă afecțiune sau tulburare care necesită un tratament individual.

Pentru pacienții mei care fac parte din prima categorie, le recomand să mănânce corect, să facă exerciții fizice mai des, să aibă opt ore de somn de calitate pe noapte, să reducă la minimum consumul de cofeină după-amiaza, să își monitorizeze utilizarea telefonului mobil în timp ce lucrează și, cel mai important, să facă ceva care îi pasionează. La fel ca mulți copii care se manifestă pentru că nu sunt suficient de provocați în clasă, adulții ale căror locuri de muncă sau lucrări la clasă nu sunt satisfăcătoare din punct de vedere personal sau care nu se implică într-un hobby semnificativ vor deveni, în mod normal, plictisiți, deprimați și distrași. În plus, standardele crescânde din zilele noastre îi presează pe copii și pe adulți să aibă performanțe mai bune și mai îndelungate la școală și la locul de muncă. Văd prea des pacienți care speră să exceleze cu patru ore de somn pe noapte, cu ajutorul stimulentelor, dar acesta este un mod de viață periculos, nesănătos și nesustenabil pe termen lung.

Pentru al doilea grup de pacienți cu probleme grave de atenție, am nevoie de o evaluare completă pentru a găsi sursa problemei. De obicei, odată ce afecțiunea inițială este găsită și tratată, simptomele ADHD dispar.

Este timpul să regândim înțelegerea noastră a acestei afecțiuni, să oferim o muncă de diagnosticare mai amănunțită și să ajutăm oamenii să primească tratamentul potrivit pentru deficit de atenție și hiperactivitate.

Dr. Richard Saul este un neurolog comportamentalist care profesează în zona Chicago. Cartea sa, ADHD Does Not Exist, este publicată de HarperCollins.