În anatomia plantelor, fâșia caspariană (numită după Robert Caspary) este o bandă de material de perete celular depusă în pereții radiali și transversali ai endodermului, fiind diferită din punct de vedere chimic de restul peretelui celular – peretele celular fiind alcătuit din lignină și fără suberină – în timp ce fâșia caspariană este alcătuită din suberină și uneori lignină.
Chimia fâșiei Casparian a fost descrisă ca fiind compusă din suberină. Conform unor studii, banda caspariană începe ca o depunere localizată de substanțe fenolice și grăsimi nesaturate în lamela mijlocie dintre pereții radiali, sub formă de pelicule parțial oxidate. Peretele primar devine încrustat și, ulterior, îngroșat de depuneri de substanțe similare pe partea interioară a acestui perete. Se presupune că încrustarea peretelui celular de către materialul care constituie banda caspariană astupă porii care, altfel, ar fi permis circulația apei și a substanțelor nutritive prin capilaritate de-a lungul acestui traseu. Citoplasma celulei endodermale este ferm atașată de banda Casparian, astfel încât nu se separă ușor de aceasta atunci când celulele sunt supuse la contracția protoplastelor. La nivelul rădăcinii, banda Casparian este încorporată în peretele celular al celulelor endodermale din regiunea care nu crește a rădăcinii, în spatele vârfului rădăcinii. Aici, banda Casparian servește drept strat limită care separă apoplastul cortexului de apoplastul țesutului vascular, blocând astfel difuzia de material între cele două. Această separare forțează apa și soluții să treacă prin membrana plasmatică pe o cale simplastică pentru a traversa stratul endodermic.
Fâșia Caspariană se diferențiază după ce se încheie o creștere spre exterior a cortexului. La acest nivel de dezvoltare a rădăcinii, xilemul primar al cilindrului său vascular este doar parțial avansat. La gimnosperme și angiosperme care prezintă o creștere secundară, rădăcinile dezvoltă în mod obișnuit doar endoderma cu benzi caspariane. La multe dintre acestea, endodermul este eliminat ulterior, împreună cu cortexul, atunci când peridermul se dezvoltă din periciclu. Dacă periciclul este superficial și cortexul este păstrat, fie endodermul este întins sau zdrobit, fie ține pasul cu expansiunea cilindrului vascular prin diviziuni anticlinale radiale, iar noii pereți dezvoltă benzi Casparian în continuitate cu cei vechi.
În absența creșterii secundare (majoritatea monocotiledonatelor și câteva eudăcinoase), endodermul suferă frecvent modificări ale pereților. Există două stadii de dezvoltare dincolo de dezvoltarea benzii caspiene. În cel de-al doilea stadiu, suberina (sau endodermul) îmbracă întregul perete din interiorul celulei. Ca urmare, fâșia caspariană este separată de citoplasmă, iar legătura dintre cele două încetează să mai fie evidentă. În cel de-al treilea stadiu, peste suberină se depune un strat gros de celuloză, uneori mai ales pe pereții tangențiali interiori. Peretele îngroșat, precum și peretele inițial în care se află banda caspariană, se poate lignifica, creând un perete celular secundar. Banda caspariană poate fi identificabilă după ce s-a produs îngroșarea peretelui endodermal. Peretele endodermal îngroșat poate avea gropi. Dezvoltarea succesivă a pereților endodermici este clar exprimată la monocotiledonate.
.