Relații cu viziunile asupra unui cosmos tripartit
În lumea gândirii biblice, elenistice (cultura greco-romană) și islamice, tărâmul terestru era o lume în care oamenii erau limitați de factorii de timp, spațiu, cauză și efect. Tărâmul celest, compus în general din șapte ceruri sau sfere dominate de cele șapte planete cunoscute atunci, era tărâmul divinului și al spiritului. Tărâmul subpământean era zona haosului și a puterilor spirituale ale întunericului. La cel mai înalt nivel al sferei celeste se găsea ultima dintre cele sacre sau sfinte: de ex, Yahweh, Dumnezeul iudaismului, al cărui nume era atât de sfânt încât nici măcar nu trebuia rostit; Bythos, începutul necunoscut dincolo de începuturi al gnosticismului; Tatăl ceresc al creștinismului, cunoscut prin Logosul său (Cuvântul divin sau Rațiunea, Iisus Hristos); și Allah, Dumnezeul puternic, atotputernic și sublim al islamului.
Pentru a dezvălui scopul și destinul oamenilor – cele mai înalte ființe ale tărâmului terestru -, ultima sferă cerească le-a permis oamenilor, conform unor astfel de viziuni, să ajungă la o cunoaștere a ceea ce sunt, care este originea lor și care este destinul lor prin mesagerii cerești – îngerii. Mesajul, sau revelația, era de obicei axat pe identitatea sursei revelației – adică ființa supremă – și pe destinul oamenilor în funcție de răspunsul lor. Din cauza unei rupturi cosmice în sfera cerească înainte de crearea lumii sau de anunțarea revelației, îngerii, în funcție de relația lor cu Creatorul, puteau încerca să-i înșele pe oameni cu o revelație falsă sau să dezvăluie adevărul despre adevărata natură (sau identitate), origine și destinul oamenilor. Îngerii care încearcă să pervertească mesajul ultimei ființe celeste pentru a încurca înțelegerea oamenilor cu privire la situația lor limită actuală ca ființe terestre sau cu privire la destinul lor ca ființe supraterrestre au o funcție răuvoitoare – deși nu sunt întotdeauna numiți demoni. Printre astfel de îngeri răuvoitori se numără Diavolul din creștinism și iudaism și Iblīs (Diavolul) din islam, care, sub forma unui șarpe în povestea biblică a Grădinii Edenului – conform interpretărilor ulterioare ale poveștii – a încercat să perturbe înțelegerea de către omenire a granițelor, sau a limitărilor sale de creatură. El a făcut acest lucru ispitindu-i pe Adam și Eva să mănânce fructul din pomul cunoașterii binelui și răului pentru a putea deveni asemenea lui Dumnezeu (sau ființelor divine din curtea cerească). În zoroastrism, Spiritul Rău (Angra Mainyu, mai târziu Ahriman) a încercat – prin intermediul unor spirite aservite, cum ar fi Mintea Răului, Minciuna și Orgoliul – să-i înșele pe oamenii tereștri, astfel încât aceștia să aleagă un destin subteran – pedeapsa într-o prăpastie de foc.
În urma revoluției copernicane din secolul al XVI-lea (bazată pe teoriile astronomului polonez Copernic), în care viziunea umanității asupra cosmosului a fost modificată radical – de ex, Pământul nu mai era considerat centrul cosmosului, ci doar o planetă a unui sistem solar care reprezintă o parte foarte mică a unei galaxii dintr-un univers aparent infinit – conceptele de îngeri și demoni nu mai păreau adecvate. Cosmosul tripartit – cerul deasupra, pământul în mijloc și iadul dedesubt – părea a fi un anacronism.
Cu toate acestea, odată cu apariția psihologiei occidentale moderne și a studiilor psihanalitice în secolele XIX și XX, principiile care stau la baza credinței în îngeri și demoni au căpătat noi semnificații. Mulți teologi creștini au găsit unele dintre conceptele psihanalizei utile în reinterpretarea semnificațiilor care stau la baza credințelor primitive și tradiționale în îngeri și demoni. Cosmosul tripartit a fost remitologizat într-o structură tripartită a personalității – superego-ul (reglementările sociale restrictive care permit oamenilor să trăiască ca ființe sociale), ego-ul (aspectele conștiente ale vieții mentale umane) și id-ul sau libidoul (conținutul psihic legat de instinctele primitive ale corpului, în special sexul și agresivitatea). Astfel, demonii – conform acestei reinterpretări – ar putea foarte bine să fie redefiniți ca proiecții ale impulsurilor nereglementate ale oamenilor care îi forțează să acționeze doar în conformitate cu propriile dorințe egoiste, fără a ține cont de efectele lor asupra altor persoane. Din punct de vedere social, demonii ar putea fi definiți, de asemenea, ca fiind forțele de mediu și ereditare care îi determină pe oameni să acționeze, să gândească și să vorbească în moduri care sunt contrare bunăstării lor și a comunităților lor. Un scriitor francez din secolul al XX-lea, Denis de Rougemont, susținea în cartea sa La Part du Diable (1942; Partea Diavolului) că Diavolul și forțele demonice care afectează lumea modernă pot fi bine documentate în întoarcerea societății moderne la barbarie și inumanitate. În secolul al II-lea ce Clement din Alexandria, un teolog filozof creștin, a indicat spre o interpretare psihologică a forțelor demonice, afirmând că oamenii sunt adesea captivați de impulsurile apetisante interioare ale pasiunilor și dorințelor lor corporale. „Mitul” freudian al personalității umane și alte studii psihologice au inițiat astfel o nouă dimensiune în studiul îngerilor și demonilor. Iconografia medievală, care îi înfățișa grafic pe îngeri și demoni ca pe niște creaturi hibride care deseori sfidau chiar și cele mai vii imaginații ale persoanelor care le priveau, a fost suplinită de simbolismul psihologic, psihanalitic și mitologic modern cuplat cu reflecția teologică.
.