Habiru

Habiru sau Apiru sau ˁpr.w (egiptean) a fost numele dat de diverse surse sumeriene, egiptene, akkadiene, hitite, mitanni și ugaritice (datate, aproximativ, între 1800 î.Hr. și 1100 î.Hr.) unui grup de oameni care trăiau ca invadatori nomazi în zonele din Semiluna Fertilă din nord-estul Mesopotamiei și Iranului până la granițele Egiptului în Canaan. În funcție de sursă și de epocă, acești Habiru sunt descriși în diverse feluri ca fiind nomazi sau semi-nomazi, rebeli, haiduci, jefuitori, mercenari și arcași, servitori, sclavi, muncitori migranți etc.

Numele Habiru și Apiru sunt folosite în textele cuneiforme akkadiene. Numele corespunzător în scrierea egipteană pare a fi ʕpr.w, pronunțat convențional Apiru (W,sau vocala u „prepeliță-pui” fiind folosită ca sufix egiptean de plural). În înregistrările mesopotamiene, ei sunt identificați și prin logograma sumeriană SA.GAZ. Numele Habiru a fost găsit, de asemenea, în scrisorile de la Amarna, care, din nou, includ multe nume de popoare canaanite scrise în akkadiană. Scrisorile de la Amarna scrise către faraonii egipteni în secolul al XIV-lea î.Hr. documentează o perioadă de neliniște în Canaan, care merge înapoi înainte de bătălia de la Kadesh, până în timpul lui Tutmose I.

Sursele

Pe măsură ce au fost descoperite mai multe texte în tot Orientul Apropiat, a devenit clar că Habiru erau menționați în contexte care variau de la muncitori agricoli șomeri și vagabonzi, până la arcași mercenari călare. Contextul era diferit în funcție de locul în care se găseau referințele.

Deși au fost găsiți în cea mai mare parte a Semilunii Fertile, arcul de civilizație „care se întinde de la bazinele fluviului Tigru-Eufrat până la litoralul mediteranean și în jos prin Valea Nilului în timpul celui de-al doilea mileniu, principala zonă de interes istoric este în angajamentul lor cu Egiptul.”

Carol Redmount, care a scris „Bitter Lives: Israel in and out of Egypt” în The Oxford History of the Biblical World, a concluzionat că termenul „Habiru” nu avea nicio afiliere etnică comună, că nu vorbeau o limbă comună și că, în mod normal, duceau o existență marginală și uneori anarhică la marginea societății așezate. Ea îi definește pe diferiții Apiru/Habiru ca fiind „o clasă socială inferioară, slab definită, compusă din elemente de populație schimbătoare și schimbătoare, fără legături sigure cu comunitățile așezate”, la care se face referire „ca nelegiuiți, mercenari și sclavi” în textele antice. În această ordine de idei, unii cercetători moderni consideră că Habiru este mai mult o denumire socială decât una etnică sau tribală.

Înregistrări sumeriene

Cel mai vechi caz înregistrat al termenului este datat în timpul domniei regelui Irkabtum din regatul nord mesopotamian (amorit) Yamkhad (c. 1740 î.Hr.), care avea un an numit „Anul în care regele Irkabtum a făcut pace cu Semuma și Habiru”. Acest lucru a fost interpretat ca arătând că Habiru conduși de Semuma exercitau deja o asemenea influență în vecinătatea Alalakh, încât suveranul local s-a simțit obligat să încheie un tratat cu ei.Documentele sumeriene din secolul al XV-lea următor descriu aceste grupuri care vorbeau diverse limbi și, deși descrise ca fiind vagabonde, aveau, de asemenea, o influență semnificativă și o organizare militară.Acești oameni sunt desemnați printr-o logogramă cuneiformă cu două caractere, transcrisă ca SA.GAZ, care este echivalată cu hapiru în semiticul vestic și habbatu în akkadiană, însemnând bandit, tâlhar sau jefuitor.

Surse mesopotamiene timpurii

Logograma sumeriană SA.GAZ apare în texte din sudul Mesopotamiei, datate în jurul anului 1850 î.Hr. unde este aplicată unor mici bande de soldați, aparent mercenari aflați în slujba orașelor-state locale și aprovizionați cu hrană sau oi.

Unul dintre aceste texte folosește cuvântul cuneiform akkadian Hapiri în locul logogramei; un altul îi descrie ca fiind „soldați din vest”. Numele lor sunt predominant akkadiene; unele sunt semitice occidentale, altele necunoscute. Originile lor, atunci când sunt consemnate, sunt în orașe locale.

O scrisoare către un negustor asirian vechi, rezident în Alishar, îi cere ajutorul pentru eliberarea sau răscumpărarea unor Hapiri, anterior atașați la palatul lui Shalahshuwe (încă neidentificat), acum prizonieri ai autorităților locale.

Prisma Tikunani, datată în jurul anului 1550 î.H., enumeră numele a 438 de soldați sau servitori Habiru ai regelui Tunip-Tessup din Tikunani, un mic oraș-stat din centrul Mesopotamiei. Majoritatea acestor nume sunt tipic hurriene, restul sunt semitice, unul este kassit.

Un alt text din jurul anului 1500 î.Hr. îi descrie pe habiru ca soldați sau muncitori, organizați în bande de diferite mărimi, comandate de lideri SA.KAS: o bandă din Tapduwa are 15 soldați, alta din Sarkuhe are 29, iar alta din Alalakh are 1.436 de soldați.

Semnificația lui SA.GAZ

SA.GAZ „ucigaș, tâlhar”, literal „cel care sfărâmă tendoanele”, este un compus nominal sumerian original, atestat încă din cca. 2500 î.Hr. Ulterior, este asimilat cu akkadianul habbātu ‘jefuitor, bandit’ și šaggāšu ‘ucigaș’. S-a sugerat că o a doua logogramă sumeriană SAG.GAZ „cel care sparge capete”, o variantă a lui SA.GAZ, ar putea fi derivată în mod artificial din šaggāšu, cu toate că SAG.GAZ este atestat în mai multe texte sumeriene unilingve începând cu cel puțin 2100 î.Hr. SA.GAZ și, ocazional, SAG.GAZ sunt asimilate cu akkadianul hāpiru, un cuvânt de împrumut semitic occidental atestat pentru prima dată în texte asiriene și babiloniene de la începutul mileniului al II-lea, în texte din El Amarna, în Egipt.

Surse canaanite

O serie de scrisori de la Amarna – trimise faraonilor Amenhotep al III-lea, Akhenaton (Amenhotep al IV-lea) și, pentru scurt timp, celor doi succesori ai săi de către regii vasali din Canaan și Siria în secolul al XIV-lea î.Hr. – îl menționează pe „Habiru”. Aceste scrisori, redactate de scribi canaaniți în limba akkadiană pe bază de cuneiforme, se plâng de atacurile unor grupuri înarmate care erau dispuse să lupte și să jefuiască de orice parte a războaielor locale în schimbul unor echipamente, provizii și locuințe.

Acești oameni sunt identificați prin logograma sumeriană SA.GAZ în majoritatea scrisorilor, iar prin numele akkadian Hapiru în câteva din zona Ierusalimului. Ei par să fie activi pe o arie largă care include Siria (lângă Damasc), Fenicia (Sumur, Batrun și Byblos) și la sud până la Ierusalim. Niciunul dintre regii din regiune, cu posibila excepție a unui Abdi-Ashirta, nu se numește Habiru sau SA.GAZ.

Sursele discută, de asemenea, despre un Labayu, care fusese vasal egiptean, și care s-a înființat pe cont propriu. Atacând Megiddo, el a adunat un grup de Hapiru care era format atât din localnici deposedați, cât și din invadatori. După ce a câștigat Megiddo pentru el însuși, le-a dat susținătorilor săi Sichemul pentru ei. (Harrelson, van der Steen)

Idrimi, regele din Alalakh din secolul al XV-lea î.Hr. fiul regelui din Alep, afirmă în cronicile sale, că după ce familia sa a fost forțată să fugă în Emar, împreună cu poporul mamei sale, i-a părăsit și s-a alăturat „poporului Hapiru” în „Ammija, în țara Canaanului”, unde Hapiru l-a recunoscut ca fiind „fiul stăpânului lor suprem” și „s-a adunat în jurul lui”;”, după ce a trăit printre ei timp de șapte ani, și-a condus războinicii Habiru într-un atac reușit pe mare asupra lui Alalakh, unde a devenit rege.

Abdi-Heba, conducătorul vasal egiptean al Ierusalimului în perioada Amarna (mijlocul anilor 1330 î.Hr.), a scris o serie de scrisori către regele egiptean în care se plângea de activitățile lui „Habiru”. Habiru jefuiau pământurile regelui.

Abdi-Heba voia să știe de ce regele îi lăsa să se comporte în acest fel; de ce nu trimitea arcași pentru a-i proteja proprietățile sale, ale regelui. Dacă nu trimitea ajutor militar, întregul ținut ar fi căzut în mâinile Habiru.

Surse egiptene

<hiero>a:p:r-G43-A1-Z3</hiero>

ˁApiru (ʕprw)
în hieroglife

Mai multe surse egiptene, atât înainte cât și după scrisorile de la Amarna, menționează un popor numit `PR.W în alfabetul egiptean numai cu consoane, unde .W este markerul pluralului. Pronunția acestui cuvânt a fost reconstituită ca fiind apiru. Din similitudinea contextului și a descrierii, se crede că egiptenii `PR.W sunt echivalenți cu akkadianul Habiru/Hapiru.

În relatarea sa despre cucerirea orașului Joppa, generalul Djehuty sau Toth al faraonului Thutmose al III-lea al Egiptului (în jurul anului 1440 î.Hr.) cere la un moment dat ca caii săi să fie duși în interiorul orașului, ca nu cumva să fie furați de un Apir în trecere.

Pe două stelae de la Memphis și Karnak, fiul lui Thutmose al III-lea, Amenhotep al II-lea, se laudă că a făcut 89.600 de prizonieri în campania sa din Canaan (în jurul anului 1420 î.Hr.), inclusiv „127 de prinți și 179 de nobili(?) din Retenu, 3600 de Apiru, 15.200 de Shasu, 36.600 de Hurrieni” etc.

O stela din timpul domniei lui Seti I (în jurul anului 1300 î.Hr.) povestește că faraonul a trimis o expediție în Levant, ca răspuns la un atac al „apiru de pe muntele Yarmuta” asupra unui oraș local.

O listă de bunuri lăsate moștenire mai multor temple de către faraonul Ramses al III-lea (în jurul anului 1160 î.Hr.) include numeroși șerbi, egipteni și străini: 86.486 la Teba (2607 străini), 12.364 la Heliopolis (2093 străini) și 3079 la Memphis (205 străini). Șerbii străini sunt descriși ca fiind „maryanu (soldați), apiru și oameni deja stabiliți pe moșia templului”.

Lucrătorii pe care Ramses al IV-lea i-a trimis la cariera de la Wadi Hammamat în al treilea său an includeau 5.000 de soldați, 2.000 de oameni atașați templelor faraonului, precum și 800 de apiru. Aceasta este ultima referire cunoscută la Apiru în documentele egiptene.

Surse hitite

SUA.GAZ sunt menționate în cel puțin o duzină de documente din regatul hitit, începând cu 1500 î.Hr. sau mai devreme. Mai multe documente conțin expresia „trupele din Hatti și trupele SA.GAZ”, Hatti fiind regiunea centrală a regatului hitit.

O altă mențiune apare într-un tratat între regii Duppi-Teshub de Amurru și Tudhaliya de Carchemish, arbitrat de Mursili al II-lea. Monarhul hitit amintește cum l-a readus pe regele Abiradda pe tronul din Jaruwatta, un oraș din ținutul Barga, care fusese capturat de hurrieni și dat „bunicului lui Tette, SA.GAZ”.

Un alt text consemnează existența unei așezări habiru undeva în apropierea unui templu hitit; unul din Tahurpa numește două cântărețe SA.GAZ.

Surse Mitanni

O inscripție pe o statuie găsită la Alalakh în sud-estul Anatoliei , a prințului Mitanni Idrimi din Alep (care a trăit între aproximativ 1500 î.Hr. și 1450 î.Hr.), povestește că, după ce familia sa a fost forțată să fugă în Emar, i-a părăsit și s-a alăturat „poporului Hapiru” în „Ammija, în țara Canaanului”. Hapiru l-au recunoscut ca fiind „fiul stăpânului lor suprem” și „s-au adunat în jurul lui”; se spune că printre ei se aflau „băștinași din Halab, din țara Mushki, din țara Nihi și, de asemenea, războinici din țara Amae”. După ce a trăit printre ei timp de șapte ani, el și-a condus războinicii Habiru într-un atac de succes pe mare asupra orașului-stat Alalakh, unde a devenit rege.

În același sit au fost găsite mai multe liste detaliate ale trupelor SA.GAZ, enumerând optzeci în total. Numele lor sunt predominant hurriene; șapte sunt probabil semitice. Ei provin dintr-o varietate de așezări împrăștiate în întreaga regiune. Unul a fost hoț, altul sclav, alți doi, preoți; cei mai mulți au devenit infanteriști, o mână de oameni au fost cărăuși, unul mesager.

Ca și soldații SA.GAZ din orașele-state mesopotamiene anterioare, ei primeau plata, sau poate rațiile, sub formă de oi. O enumerare generală a soldaților SA.GAZ din cadrul orașului numără 1436 în total.

La Nuzi, în Mesopotamia, documentele din gospodăria unui oficial pe nume Tehiptilla înregistrează un număr de Habiru care intră voluntar în serviciul pe termen lung în schimbul hranei, îmbrăcămintei și adăpostului. Documentele publice din același oraș contabilizează distribuirea de alimente și haine către Habiru, primele către grupuri, iar cele din urmă către indivizi. Unuia dintre ei i se dă hrană pentru un cal, ceea ce poate indica un rol militar. Un alt document alocă muncitori Habiru la diverși indivizi.

Populația locală era predominant hurriană, în timp ce aproximativ 2/3 din numele Habiru sunt semitice; dintre acestea, toate sunt semitice orientale (akkadiene), nici unul semitice occidentale.

Ugarit

În orașul portuar Ugarit din nordul Siriei, o tăbliță cuneiformă care era încă în coacere când orașul a fost distrus (în jurul anului 1200 î.Hr.) îi menționează pe PRM (despre care se presupune că sunt Hapiru, -M fiind sufixul pluralului ugaritic). Listele de impozite din oraș consemnează existența „Alepului PRM” (în limba ugaritică) și a „Alepului SA.GAZ” (în akkadiană; logograma este ușor modificată față de cea obișnuită SA.GAZ).

Fiind regăsite în listele a patru Aleppos care, în rest, sunt identice, acestea sunt cu siguranță aceeași locație, dar nu este clar dacă sunt așezări separate sau cartiere ale unui singur oraș.

Habiru și evreii biblici

De la descoperirea inscripțiilor din mileniul al II-lea care îi menționează pe Habiru au existat multe teorii care îi leagă pe aceștia de evreii din Biblie. Anson Rainey a argumentat că „multitudinea de încercări de a lega apiru (Habiru) de ibri gentilici nu sunt altceva decât iluzii”. Dicționarul biblic ilustrat Zondervan afirmă că Habiru nu este o identificare etnică și este folosit pentru a se referi atât la semiți, cât și la nesemiți, adăugând că „legătura, dacă există, rămâne obscură.”

Note de subsol

Vezi și

• Shasu
• Relații externe ale Egiptului în perioada Amarna

Lecturi suplimentare

• Harrelson, Walter (februarie 1957). „Part I. Shechem in Extra-Biblical References”. În Wright, G E. The American Schools of Oriental Research. pp. 2-10. Identificator de obiect digital:10.2307/3209166. JSTOR 3209166.
• van der Steen, Eveline J. Tribes and Territories in Transition: The Central East Jordan Valley: A Study of the Sources Peeters 2003 ISBN 978-90-429-1385-1

Acestă pagină folosește conținut licențiat Creative Commons de pe Wikipedia (vezi autorii).

.