Termenul de microautofagie a fost folosit pentru prima dată în 1966 de către de Duve și Wattiaux și aplicat ulterior, în următoarele două decenii, proceselor descrise în celulele de mamifere și care implică prezența unor organite asemănătoare cu lizozomii care au vezicule multiple prinse în lumenul lor („lizozomi multivesiculare”). Concomitent, multe studii au sugerat o viziune a microautofagiei în care membrana lizozomală era fie invaginată, fie proiecta proeminențe asemănătoare unor brațe pentru a sechestra constituenții citosolici în vezicule intralizozomale. Deși microautofagia în celulele mamiferelor a fost considerată în mod tradițional ca fiind o formă de autofagie constitutiv activă în reînnoirea proteinelor cu durată lungă de viață, se cunosc puține lucruri despre mecanismul și reglarea selecției încărcăturii. Lipsa unor abordări specifice pentru detectarea directă a microautofagiei în sistemele mamiferelor, în afară de microscopia electronică, reprezintă principala limitare actuală în abordarea rolului (rolurilor) fiziologic(e) al(e) acesteia și a posibilei contribuții la anumite stări de boală. În această trecere în revistă analizăm stadiul actual al cunoștințelor despre procesele microautofagice. Examinăm unele dintre principalele caracteristici ale microautofagiei în drojdie, în vederea evaluării relevanței acestora pentru înțelegerea noastră a microautofagiei în celulele mamiferelor.