OMIM Entry – * 410000 – AMELOGENIN, Y-CHROMOSOMAL; AMELY

TEXT

În cursul studierii clonelor de fragmente de ADN din cromozomul Y uman, Nakahori et al. (1991) au găsit o clonă, AMELY, care era deosebit de bine conservată în evoluția mamiferelor. Secvențe omoloage au fost găsite pe cromozomul X (AMELX; 300391). Secvențele erau omoloage cu clonele de ADNc de șoarece și bovine secvențiate anterior care codificau amelogenina.

Salido et al. (1992) au prezentat dovezi din studiile asupra mugurilor dentare masculi în curs de dezvoltare care arată că atât gena AMGX cât și gena AMGY sunt active din punct de vedere transcripțional. Au fost prezentate regiunea promotoare și secvențele proteice prezise ale ambelor gene. Acestea nu sunt gene pseudoautosomale, deoarece femelele heterozigote pentru mutații în gena AMGX care cauzează amelogeneza imperfectă prezintă lyonizare, adică un model mozaicat de anomalii ale smalțului.

Nakahori et al. (1991) au identificat 3 exoni în ambele gene AMELY și AMELX.

Gena AMELY de pe cromozomul Y corespunde genei AMELX care a fost cartografiată pe cromozomul Xp22.3-p22.1 de Lau et al. (1989). Lau et al. (1989) au atribuit gena AMELY regiunii pericentrice a cromozomului Y, posibil Yq11, prin hibridizare cu ADN din celule hibride om-șoarece care conțin diferite deleții ale cromozomilor X și Y. Posibila relație cu locusul cromozomal Y postulat pentru mărimea dinților, care se află aproximativ în aceeași zonă (a se vedea 475000), este neclară.

Gena amelogeninei la șoarece pare să fie localizată numai pe cromozomul X (Chapman et al., 1991).

Prin cartografiere prin deleție, pe baza analizei ADN-ului de la o serie de pacienți masculi XX (cu interschimbare X-Y) și de la indivizi cu cromozomi Y aberanți, Bailey și colab. (1992) au obținut rezultate în dezacord cu rapoartele care cartografiază AMELY la Yq proximal. Constatările lor privind o localizare pe Yp ar putea fi reconciliate prin postularea existenței polimorfismelor de inversie pericentrică pe Y în populația generală. Această ipoteză ar putea fi testată prin utilizarea hibridizării in situ pentru a examina localizarea în Y a AMELY pe o serie mare de cromozomi Y normali.

Faerman și colab. (1995) au dezvoltat o metodă sensibilă și fiabilă bazată pe amplificarea genei AMG pentru identificarea sexului în rămășițele umane arheologice. Alela AMGY poartă o mică deleție în primul intron, ceea ce facilitează proiectarea unor primeri PCR distincți specifici pentru X și Y. Cu ajutorul metodei, a fost determinat sexul din rămășițele scheletice a 18 persoane, inclusiv copii mici, din 22 examinate din perioade cuprinse între 200 și aproximativ 8.000 de ani în urmă. S-a constatat că oasele corticale și craniene, precum și dinții, au furnizat ADN suficient de bine conservat.

Lattanzi et al. (2005) au găsit o deleție interstițială mare a brațului scurt al Y care înglobează locusul AMELY la 2 indivizi neînrudiți. Un caz a fost identificat dintr-un eșantion de 493 de bărbați infertili; celălalt a apărut în urma unor studii efectuate pe 13.000 de eșantioane de lichid amniotic neselectate din sarcini de fetuși de sex masculin (ceea ce indică o prevalență globală de 0,008%). Lattanzi et al. (2005) au comentat că, deși frecvența deleției amelogeninei este scăzută, nu ar trebui să se tragă concluzii cu privire la sex doar pe baza amelogeninei în situații care implică diagnosticul prenatal, teste de paternitate sau investigații penale.

Utilizând o combinație de cartografiere a delețiilor STS, marker binar și haplotiparea repetată în tandem scurt Y și estimarea numărului de copii TSPY (480100), Jobling et al. (2007) au identificat 4 clase distincte de deleții care afectează cromozomul Yp la 45 de bărbați din 12 populații diferite. Cea mai frecventă clasă de deleții a fost găsită în 41 de cromozomi Y (91%) și pare să fie cauzată de recombinarea omoloagă non-alelică între matricea majoră de repetări TSPY și o singură copie telomerică a genei TSPY situată la peste 3 Mb de matrice. Această deleție a dus la pierderea genelor AMELY, TBL1Y (400033) și PRKY (400008), care se află în regiunea care separă gena TSPY unică și matricea de repetări TSPY, precum și la reducerea numărului de copii TSPY. Clasele de deleție mai rare nu au implicat rețeaua majoră de repetări TSPY, dar au dus la pierderea genei PCDH11Y (400022), care este mai telomerică, în plus față de AMELY, TBL1Y, PRKY și copia unică telomerică TSPY. Persistența și extinderea liniilor de deleție, împreună cu dovezile fenotipice, au sugerat că absența acestor gene nu are efecte dăunătoare majore.

Prin analiza PCR, Bailey și colab. (1992) au constatat un grad remarcabil de conservare a primerilor AMELY și a mărimii produsului PCR între marile maimuțe și maimuțele din Lumea Veche.