Este o cantitate enormă de biodiversitate dedicată exploatării unei resurse specifice. Luați în considerare, în plus, că există doar aproximativ 5 400 de specii de mamifere în total și veți vedea imediat că modul în care vă prezentați întrebarea este distorsionat în așa fel încât încearcă să rezolve o problemă falsă. Există de zece ori mai multe specii de mâncătoare exclusive de lemn decât de mamifere; este greu de spus că există o penurie în astfel de circumstanțe. S-ar putea chiar sugera că poate că această nișă ecologică este destul de plină.
Poate un mod mai bun de a pune întrebarea ar fi: ce trăsături sunt mai bine adaptate la o strategie de viață bazată pe digerarea lemnului. Pornind de la cele 50 000 de specii de insecte menționate mai sus, veți găsi 2 grupe:
A – Gândacii au în comun o dimensiune corectă spre modestă (Spuneți mai puțin de 15 cm, cu o medie mai apropiată de 1cm). Majoritatea petrec un stadiu larvar prelungit, care poate dura până la câțiva ani, folosind lemnul atât ca sursă de hrană, cât și ca sursă de protecție. Aceștia folosesc diverse strategii pentru a dobândi sau a produce enzime capabile să digere celuloza, cum ar fi „împrumutul” acestora de la ciuperci. Larvele au un consum energetic foarte scăzut, se mișcă foarte puțin și încet. Nu consumă lemn la vârsta adultă și devin destul de active în acel moment.
B – Termitele au o abordare complet diferită. Ele sunt foarte mici și eusociale și au o relație simbiotică cu protozoarele care rup celuloza. Ele sunt relativ active, ceea ce poate reflecta un câștig de energie disponibilă din relația lor simbiotică.
Cheia este, desigur, găsirea unei modalități de a dobândi enzimele de digerare a celulozei; deși producerea unora dintre enzimele necesare este o capacitate dobândită de mai multe dintre aceste insecte, puține au reușit să dobândească setul complet de instrumente chimice necesare pentru o astfel de sarcină. Dobândirea capacității de a produce fiecare dintre aceste enzime este o realizare evolutivă considerabilă – a fi capabil să le producă pe toate este o performanță rară care necesită mai mult decât una sau două mutații norocoase. Astfel, cele mai multe insecte „trișează” pentru a găsi o modalitate de a ocoli problema, fie prin extragerea enzimelor necesare din alte surse (bacterii, ciuperci, protozoare), fie prin dezvoltarea unor relații simbiotice cu acestea.
Un alt aspect de luat în considerare este cheltuiala redusă de energie a larvelor mai mari: ele aproape că nu se deplasează deloc – cel mult se vor târî și vor scormoni prin lemn pe câțiva metri în decursul a câtorva ani. Cheltuiala lor de energie în comportamentul de protecție (structuri defensive, otrăvuri, strategii evazive, etc. – toate acestea fiind costisitoare în ceea ce privește cheltuiala de resurse energetice &) este aproape nulă. Cam tot bugetul lor energetic este orientat spre extragerea și stocarea energiei din celuloză. Își pot permite să facă acest lucru deoarece lemnul le ascunde și le face greu accesibile pentru prădători. Creaturile mai mari (să presupunem ceva de mărimea unei pisici, de dragul discuției), care nu s-ar putea ascunde în grosimea lemnului însuși, ar trebui, de asemenea, să cheltuiască o proporție similară din aportul lor de energie pentru digestie, dar ar fi neputincioase dacă nu ar putea găsi o modalitate de a se sustrage prădătorilor cu costuri foarte mici.