Războiul Rece este înțeles în mod tradițional ca o ordine globală bipolară, în care un bloc comunist și unul capitalist se opuneau unul altuia. În ce măsură mass-media a produs, a contribuit și a menținut acest antagonism?
Acest eseu va servi ca o introducere în rolul mass-media în timpul Războiului Rece. Acesta va evidenția modul în care mass-media de ambele părți ale diviziunii ideologice încearcă să producă, să contribuie și să mențină antagonismul politic și cultural. Eseul va evidenția, de asemenea, modul în care principala metodă a fost dezvoltarea și distribuirea de propagandă politică, atât pe plan intern, cât și internațional. Va fi prezentat, de asemenea, un conflict proxy din Războiul Rece și implicarea mass-media, pentru a oferi o explorare mai detaliată a comportamentului mass-media. Pentru început, se va face o scurtă explorare a contextului istoric al mass-media, urmată de o prezentare detaliată a acțiunilor sale.
Pentru a examina rolul mass-media în producerea, contribuția și menținerea antagonismului Războiului Rece, este important să examinăm mai întâi mass-media în contextul istoric corect. În această perioadă, mass-media era formată predominant din, presa scrisă, film, radio și televiziune. Aceasta a fost înainte de popularitatea instituțiilor mediatice descentralizate, cum ar fi mediile sociale electronice. Acest lucru este demn de luat în seamă deoarece, deoarece radiodifuziunea necesită sume mari de finanțare; mass-media centralizată este extrem de susceptibilă la controlul statului (Bernhard, 1999).
Se acceptă că Războiul Rece a durat din 1947 până în 1991. În această perioadă, mijlocul de comunicare predominant al mass-media a evoluat de la radio și presa scrisă la televiziune. Această schimbare a fost însoțită odată cu schimbarea rolului mass-mediei de la „purtător de cuvânt” al statului, la un sector mai mult, la prima vedere, independent. Rolul mass-media în producerea, contribuția și menținerea antagonismului Războiului Rece nu poate fi subestimat. Atunci când aspirațiile americane pentru capitalismul european păreau amenințate; mass-media din ambele blocuri au sărit în acțiune. În timp ce acțiunile mass-mediei sovietice deținute de stat nu ar fi fost de așteptat să adopte o abordare de câine de pază, ceea ce ar fi putut fi surprinzător a fost măsura în care mass-media occidentală a adoptat o poziție de portavoce (Carruthers, 2011).
Aleganța pe care majoritatea mass-mediei a luat-o față de politica guvernamentală și politizarea conținutului său a început aproape imediat cu începutul Războiului Rece. Acest lucru este evident, reportajele de televiziune de la începutul Războiului Rece fiind adesea scenarizate și uneori produse de către instituția de apărare (Bernhard, 1999). Această evoluție a mass-mediei care acceptă influența guvernamentală a fost esențială pentru producerea sprijinului public pentru acțiunile statului. Rolul inițial pe care și l-a asumat mass-media a fost acela de a motiva populația de după cel de-al Doilea Război Mondial să își reafirme și să își apere alianțele politice și economice naționale. În timp ce presa occidentală privată era obligată să apere interesele economice și militare occidentale, presa sovietică, cenzurată de stat, era la fel de pregătită să le apere pe ale sale. Toate mass-media au reușit să producă sprijin public pentru acțiunile guvernului lor împotriva inamicului străin. Guvernele aliaților occidentali și ale Uniunii Sovietice nu ar fi putut niciodată să producă sau să mențină suficient sprijin public și jingoism pentru lungul conflict fără contribuția mass-media (Doherty, 2003).
La începutul conflictului, acoperirea mediatică a Războiului Rece dintre America, aliații săi și Uniunea Sovietică a avut rolul de a intensifica teama internă de distrugere iminentă. Campaniile „The Red Scare” ale mass-mediei occidentale au fost prezentate pe fiecare sursă media aplicabilă. Folosirea presei scrise cu imagini ușor de decodificat și emoționante a ajutat la redefinirea identității naționale ca o Americă virtuoasă și patriotică, împotriva unui Est socialist periculos și distructiv. Mass-media a distribuit sloganuri propagandistice extreme, cum ar fi „Mai bine mort decât roșu!”. Acest tip de propagandă politizată a servit la provocarea isteriei privind comunismul și războiul nuclear (Bernhard, 1999). A funcționat pentru a submina orice simpatie internă pentru inamic sau rezistență la conflict care apare de obicei în timpul războiului. A fost o acțiune calculată pentru a menține antagonismul publicului față de inamic și respingerea politicilor sale politice și economice. Mass-media a extins propaganda la fiecare aspect al vieții occidentale, de la radio, film, televiziune și presă scrisă până la școli. Filmul „Coșmarul roșu” a fost predat ca parte a programei școlare standard și este o dovadă a faptului că mass-media asigură îndoctrinarea populației cu aprobarea statului. Acest act de manipulare mediatică pentru a crea frică și paranoia în masă nu poate fi subestimat, a fost efortul conștient al celor puternici de a marginaliza opinia nepopulară și de a răspândi agenda dominantă. De asemenea, a ajutat la solidificarea și polarizarea diferențelor culturale și a consolidat ideologia politică (Mikkonen, 2010).
Tehnicile de pollicizare mediatică și de propagandă au fost, de asemenea, folosite ca un instrument direct împotriva inamicului. A existat o contribuție directă a mass-mediei la efortul de război, care a văzut mass-media angajându-se în războiul psihologic antagonist. Acest lucru a fost realizat prin diseminarea propagandei în Uniunea Sovietică prin intermediul radioului, ca o încercare de a răspândi un sentiment pro-capitalist în rândul populației sovietice și de a crea o cultură mai pro-occidentală. Mass-media sovietică a folosit, de asemenea, mediul radiofonic în interiorul propriilor state și în alte țări ca formă de propagandă transnațională. Deoarece mass-media sovietică era cenzurată de stat; aceasta a căutat să își legitimeze apariția prin camuflarea originilor sale de producție. URSS avea multe posturi de radio „internaționale” care se aflau, de fapt, în Republica Sovietică. Aceste acțiuni ale mass-mediei arată progresia de la un producător aparent mai pasiv de sprijin public și conformitate politică, la un instrument activ al războiului însuși (Chisem, 2012). Mass-media de ambele părți ale diviziunii au fost responsabile de producerea opiniei publice, de contribuția propagandei și de menținerea antagonismului prin intermediul războiului psihologic. Cu toate acestea, multe instituții media occidentale, cum ar fi voice America, BBC și, Radio Vatican, au căutat o abordare diferită. Menținând în același timp loialitatea politică față de statele lor naționale, briefingul lor guvernamental era de a proiecta aspectele pozitive ale națiunilor lor în Uniunea Sovietică. Aceasta a fost o formă de diplomație blândă, dar coerentă (Chisem,2012). Aceasta urmărea să contracareze propaganda sovietică prin oferirea subversivă a unei viziuni pozitive asupra inamicului perceput. În timp ce făcea acest lucru, presa occidentală și-a dat seama curând de relevanța faptului că Uniunea Sovietică nu era o societate omogenă. Imperiul colonial era alcătuit din mai multe naționalități, cum ar fi ucrainenii și cei din statele baltice. Prin adaptarea anunțurilor radiofonice la minoritățile individuale, Occidentul a reușit să construiască o strategie pe termen lung de perturbare a integrității teritoriale. Acest lucru a fost profund antagonist față de statul sovietic, care se temea de creșterea separatiștilor interni (Chisem, 2012).
Media din epoca Războiului Rece poate fi acreditată chiar și pentru marketingul conflictului. Jurnalistul american Walter Lippmann a fost cel care a intitulat conflictul drept „Războiul Rece”, datorită lipsei unui război militar direct (Slaughter, 2012). Cu toate acestea, lipsa conflictului militar a fost absentă doar între UUSR și America. Din cauza distrugerii reciproce asigurate (M.A.D.) a celor două puteri nucleare; Uniunea Sovietică și Occidentul s-au angajat doar în războaie proxy cu statele-satelit. Un astfel de exemplu este războiul din Vietnam din 1955-1975. Guvernul SUA a considerat implicarea în război ca fiind o măsură preventivă esențială pentru a opri preluarea de către comuniști a Vietnamului de Sud. Acest lucru făcea parte din strategia occidentală de reținere a comunismului.
Războiul din Vietnam a fost numit de Michael Arlen drept primul „război televizat” (Slaughter, 2012). Acest lucru s-a datorat faptului că acoperirea mediatică a conflictului a devenit acum excesiv de mediatizată prin intermediul televiziunii. De asemenea, a fost însoțită de imagini puternice și emoționante, cum ar fi „Vietnam Napalm”, câștigător al premiului Pulitzer (Bernhard, 1999). Acoperirea televizată a conflictului a fost neîncetată și a durat mai mulți ani. În timp ce la începutul conflictului reportajele de știri erau deseori scenarizate și pro-occidentale, acest reportaj nu a fost așa. Mass-media a avut acces neîngrădit la conflict și și-a asumat mai multă independență în relatările lor. În consecință, s-a schimbat și reacția publicului la expunerea constantă a brutalității războiului. Mass-media occidentală s-a îndepărtat de poziția sa de purtător de cuvânt al guvernului și a început să adopte o abordare mai vigilentă (Carruthers, 2011). Această schimbare, combinată cu raportarea grafică a războiului, a fost cea care, de atunci, a fost acreditată cu zădărnicirea victoriei americane. Se consideră că rolul mass-mediei a alimentat sentimentele interne anti-război în rândul publicului american, prezentându-le atrocitățile războiului în propriile sufragerii. Acest eveniment arată un declin al rolului mass-media în menținerea antagonismului și a sprijinului public pentru conflict (Mikkonen, 2010).
Cel mai evident și crucial act al mass-media, care a erodat antagonismul public față de Uniunea Sovietică și sprijinul față de conflict, a fost publicarea Pentagon Papers. Mai multe ziare, printre care The New York Times și Washington Post, au tipărit extrase din documentele guvernamentale care erau clasificate ca fiind strict secrete (Urban, 1997). Aceste documente au dezvăluit o denaturare deliberată de către guvern a unor statistici raportate anterior care fuseseră percepute ca fiind nedorite. Distorsiunea se referea la numărul de victime și de operațiuni reușite, care erau semnificativ mai rele decât cele declarate anterior. Mass-media a evidențiat acum poporului modul în care guvernul l-a indus în eroare cu privire la faptele de război. Ceea ce a făcut mass-media aici a fost să se repoziționeze ca fiind singurul distribuitor de informații de încredere și a erodat încrederea în guvern. Ulterior, reacția internă față de acest conflict de substituire a Războiului Rece s-a schimbat. Mișcările naționale și internaționale împotriva războiului au crescut, iar mass-media a fost responsabilă. Acest lucru a dus la respingerea în masă a „McCarthyismului”; acuzația de lipsă de loialitate față de țară pentru că se opunea războiului, care funcționase înainte pentru a marginaliza disidența (Doherty, 2003).
Ceea ce este acum evident este că, pe tot parcursul Războiului Rece, mass-media a jucat un rol central în producerea și menținerea antagonismului între ambele părți ale conflictului. Atât mass-media sovietică, cât și cea occidentală s-au denaturat reciproc ca fiind inferioare și au întreținut retorica „noi și ei”. Punctele de vedere dominante au fost impuse, iar detractorii au fost marginalizați. Mass-media au produs identități naționale virtuoase pentru a se legitima și a-și denunța dușmanii. (DOHERTY,(2003) O contribuție substanțială a mass-media la menținerea antagonismului Războiului Rece a fost crearea unei stări prelungite de frică. Propaganda senzațională și reportajele politizate au dezvoltat o teamă societală de distrugere iminentă și o paranoia severă. Acest lucru a ajutat guvernul să culeagă o populație solidară. Mass-media a funcționat, de asemenea, ca un instrument direct al conflictului prin comunicarea cu populația din Uniunea Sovietică. Aceasta a fost în sine o acțiune extrem de antagonistă care a funcționat foarte bine ca metodă de soft power a Occidentului (Bernhard, 1999).
Când mass-media a trecut la o poziție de raportare din ce în ce mai vigilentă, o parte din antagonismul pe care îl produsese împotriva Uniunii Sovietice a devenit îndreptat către guvernul național. În total, mass-media a fost protagonistul Războiului Rece în cultivarea și menținerea antagonismului în cadrul diviziunii bipolare. A realizat acest lucru prin reportaje senzaționale, prin exploatarea diviziunilor culturale, prin întreținerea fricii sociale și prin producerea de propagandă. Cea mai explicită și directă contribuție a sa la antagonismul Războiului Rece a fost producerea unei strategii de comunicare subversivă cu populația inamicului.
Bibliografie
Bernhard, N. (1999) ‘U.S Television News and Cold War Propaganda, 1947-1960’. Cambridge: The Press Syndicate of the University of Cambridge.
Carruthers, Susan L. (2011) ‘Total War’. (ediția a 2-a) Houndmills: Palgrave
Chisem, J. (2012) ‘U.S Propaganda and the Cultural Cold War’ Disponibil la: https://www.e-ir.info/2012/08/16/u-s-propaganda-and-the-cultural-cold-war/. Accesat: 12/03/2013
Doherty,T (2003) ‘Cold War, Cool Medium: Television, McCarthyism, and American Culture’ New York: Columbia University Press
Mikkonen, S. (2010) ‘Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History’. New York: Slavica Publishers.
Slaughter, A. (2012) ‘The Media Cold War’. Disponibil la: http://www.project-syndicate.org/commentary/the-media-cold-war-by-anne-marie-slaughter. Accesat: 14/03/2013
Urban,G. (1997) ‘Radio Free Europe and the Pursuit of Democracy: My War Within the Cold War’. New York: Vail-Ballou Press.
–
Redactat de:
Carte tipărită de: Alexander Stafford
Scris la: Queen’s University of Belfast
Scris pentru: Dr. Debbie Lisle
Data scrierii: Martie 2013
Lecturi suplimentare privind relațiile internaționale electronice
- Un război rece care fierbe: The Origins of the Cold War in Asia
- Quetioning the Inevitability of the Cold War
- Counterintelligence: Enduring Lessons from the Cold War
- The Reagan Administration’s Strategic Defense Initiative during the Cold War
- Were Fukuyama, Mearsheimer or Huntington Right about the Post-Cold War Era?
- Jimmy Carter’s Cold War Transition from a ‘Lamb’ to a ‘Lion’