Se știe că această expresie a fost folosită în secolul al XII-lea. Ea poate fi asociată cu numeroasele legende despre femei pioase care se desfigurează pentru a-și proteja virginitatea. Printre aceste cazuri se numără Sfânta Eusebia, Sfânta Ebba, Sfânta Oda de Hainaut și Sfânta Margareta a Ungariei.
Un exemplu este cel al Sfintei Ebba (uneori numită Æbbe cea tânără), maica superioară a mănăstirii Coldingham Priory. În anul 867 d.Hr., pirații vikingi din Zealand și Uppsala au debarcat în Scoția. Când vestea raidului a ajuns la Sfânta Ebba, aceasta și-a adunat măicuțele și le-a îndemnat să se desfigureze, astfel încât să fie neatractive pentru vikingi. În acest fel, ele sperau să își protejeze castitatea. Ea a demonstrat acest lucru tăindu-și nasul și buza superioară, iar călugărițele au procedat la fel. Răufăcătorii vikingi au fost atât de dezgustați încât au ars întreaga clădire până la temelii cu călugărițele înăuntru.
Nu era neobișnuit în Evul Mediu ca o persoană să taie nasul altei persoane din diverse motive, inclusiv pedeapsa din partea statului, sau ca un act de răzbunare. Omul de știință cognitiv Steven Pinker notează că este posibil ca expresia să își fi avut originea în această practică, deoarece în această perioadă „tăierea nasului cuiva era actul prototipic al răutății.”
Expresia a devenit de atunci un termen general pentru acțiunile autodistructive (adesea nechibzuite) motivate pur și simplu de furie sau de dorința de răzbunare. De exemplu, dacă un bărbat era supărat pe soția sa, ar putea da foc casei lor pentru a o pedepsi; cu toate acestea, incendierea casei ei ar însemna și incendierea casei lui, împreună cu toate bunurile lor.
În ediția din 1796 a Grose’s Classical Dictionary of the Vulgar Tongue, „Și-a tăiat nasul pentru a se răzbuna pe fața lui” este definit ca fiind „cel care, pentru a se răzbuna pe vecinul său, s-a rănit pe sine în mod material”. Cuvântul „față” este folosit aici în sensul de „onoare”.”
.