Un om înțelept nu a spus odată nimic.
Acest citat celebru este suficient de misterios fără nicio altă analiză. Se presupune că un om înțelept are toate răspunsurile și se crede că el spune cele mai profunde lucruri. Dar iată că acest citat sfidează în mod clar ipoteza…
Am aplicat acest lucru în contextul unei conversații de coaching, la rolul de coach și au început să se materializeze epifanii interesante.
Una dintre cele mai mari provocări pe care le-am experimentat în calitate de coach este să fiu capabil să nu spun nimic și (mai important) să rămân confortabil cu această stare. Aproape întotdeauna există tentația de a răspunde, de a fi de acord/neacord, de a contesta, de a judeca și cel mai mare viciu dintre toate de a sfătui sau de a soluționa. Experiența personală este că nevoia compulsivă de a face toate acestea provine din convingerea că tăcerea ar putea fi interpretată ca lipsă de cunoștințe. Dacă nu vorbesc, va părea că ‘nu mă pricep’.
Și ‘Cum poate un antrenor să nu știe’ – Blasfemie!!!!
În astfel de situații, ceea ce funcționează ca un memento pentru mine este să rămân conștient de faptul că respectiva conversație nu este despre mine (ca coach), ci despre persoana care stă în fața mea. Simpla ascultare, fără absolut nicio agendă, este forma supremă de ascultare. Îi ofer eu acest lucru coachee-ului meu? Mai invizibil devin, mai mult spațiu pot crea pentru el/ea, permițându-i propriilor sale călătorii să se desfășoare, creând astfel experiențe mai semnificative.
Pe măsură ce călătoresc mai departe pe această cale, îmi dau seama că nu este vorba de fapt de „abilitatea” mea ca coach, ci de fapt de starea mea de „a fi” – Întrebările cheie fiind: Cum îmi măsor succesul ca coach? În ce măsură sunt ‘OK’ să nu pot controla sau conduce procesul într-o direcție la alegerea mea? Și, în cele din urmă, cum îmi evaluez valoarea de sine pe parcursul călătoriei cu clientul?
Un mare strigăt pentru toți acei coachi care stau mulțumiți cu neantul. La urma urmei, un om înțelept a spus odată acest lucru.