A obținut „concertul” vieții ei, o oportunitate care avea să schimbe totul. Cu luni de zile înainte a rezervat un hotel în centrul orașului, mașina care urma să o ducă acolo și a planificat orice alt detaliu al călătoriei sale… cu excepția biletului de avion. La fel ca în orice altă călătorie, ea aștepta până în ultimul minut pentru a-și rezerva zborul, în ciuda tarifelor foarte mari pe care urma să le plătească.
Prietena mea, la fel ca 20 de milioane de americani, se temea să zboare. Este o afecțiune numită aviofobie, care este o tulburare de anxietate de bună credință.
Dar, ea nu se temea să zboare din motivul pe care l-ați putea crede. Nu de partea cu prăbușirea și moartea îi era frică. Era lipsa de control; să fie prinsă la 30.000 de picioare în aer cu sute de străini și fără nici o cale de ieșire este ceea ce o îngrozea de-a dreptul.
Nu, cu moartea se simțea confortabil. Încă de la o vârstă fragedă, trăise cu ideații sinucigașe cronice. Copleșită de o nevoie persistentă de a-și lua viața, încercase să se sinucidă de mai multe ori decât putea număra. Mi-a spus că era singurul moment în care se simțea ca fiind cea care deținea controlul.
Noi obișnuiam să vorbim sau să trimitem mesaje mult timp în noapte despre „nevoia ei de a muri”, așa cum spunea ea. Îi era jenă de asta. Se temea că toată lumea va afla că nu avea totul sub control.
Am folosit fiecare abordare de intervenție în situații de criză pe care o învățasem ca instructor de prim ajutor pentru sănătate mintală:
Evaluați riscul de sinucidere sau automutilare. Verificați.
Ascultați fără să judecați. Verificați.
Dăruiți reasigurare și informații. Verificați.
Încurajați ajutorul profesional. Check.
Încurajați autoajutorarea. Check.
Am folosit, de asemenea, experiențele mele personale în calitate de fondator al NoStigmas. Tatăl meu murind prin sinucidere când aveam 6 ani, știu câte ceva despre efectele de undă ale pierderii cuiva prin sinucidere. I-am împărtășit propriile mele lupte cu anxietatea și depresia, mergând chiar până la a compătimi cu ea despre propriile mele gânduri de sinucidere și pierderea dorinței de a trăi în liceu. Sprijin între egali în cea mai bună formă.
În acele momente, dorința ei de a muri a fost puternică. Zâmbetul ei păzit și umorul ei autoironic deveneau foarte întunecate. Să treci prin asta cu ea ore în șir era epuizant. Nu puteam să închid de teamă că se va sinucide. Când nu aveam vești de la ea, îmi făceam griji și încercam să mă asigur că este bine. Am devenit atât de disperată să o ajut încât am început să-mi neglijez propria mea stare de bine. Pierdeam somnul, eram în permanență neliniștită și mă temeam că voi spune un lucru greșit și voi declanșa o tentativă.
După luni de zile de acest lucru, a trebuit să creez niște limite sănătoase și să gestionez așteptările ei față de mine ca aliat. Acest lucru a fost foarte greu să i-l prezint și și mai greu de respectat. Asta a fost acum un an.
Amicul meu Amy Bleuel a murit prin sinucidere săptămâna trecută.
Sunt devastator de vinovată față de mine însămi și neputincioasă de furioasă față de ea, toate în același timp. Simt că ar fi trebuit să fiu acolo. Simt că aș fi putut face mai mult. Simt că am eșuat ca prieten. Simt că nu am ce căuta în meseria asta. Etiam atque etiam.
Așa se simte un medic când „a făcut tot ce a putut” pentru a salva viața cuiva și în cele din urmă o pierde? Eu știu că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a ajuta. Dar, încă mă simt din nou ca un copil neajutorat de 6 ani, orfan de tată.
Știu că nu sunt singur în aceste sentimente. Peste 800.000 de oameni mor prin sinucidere în fiecare an în întreaga lume. Se spune că fiecare dintre ei lasă în urmă șase sau mai multe persoane care sunt afectate pentru totdeauna și iremediabil de moartea lor. Fiecare dintre noi poartă cu el o „vinovăție a supraviețuitorului” și toate „ce-ar fi fost dacă” cu noi oriunde mergem.
Dar o altă perspectivă este aceasta: Am avut privilegiul de a o cunoaște într-un mod în care puțini au avut-o vreodată. Amy a ales să îmi încredințeze speranțele, visele și realitățile ei zdrobitoare. A trăit prin lucruri pe care niciun om nu ar trebui să le experimenteze vreodată și a folosit acest lucru pentru a-i ajuta pe alții. Pentru o perioadă de timp oarecare, am ajuns să vorbim despre lucruri tabu și să experimentăm umanitatea brută într-un mod care îi sperie pe majoritatea oamenilor. Iar această legătură va continua.
Să ne amintim cu toții de cei care nu mai sunt pentru viețile pe care le-au trăit, mai degrabă decât pentru modul în care au murit.
Să zbori liber, prietene; povestea ta nu s-a terminat.
P.S. Am făcut această fotografie a lui Amy în timpul unei călătorii la Seattle pentru un eveniment de vorbire comună. Îmi voi aminti mereu de ea în acest fel.
– – – –
Dacă tu sau cineva pe care îl cunoști este în criză sau se gândește la sinucidere, te rog să suni la linia de prevenire a sinuciderilor la 800-273-TALK (8255) sau să trimiți un SMS cu „NoStigmas” la 741-741.
Un mulțumesc special lui E.C. și celor care m-au susținut și continuă să mă susțină în atât de multe feluri. Îmi dați putere și perspectivă reînnoită pentru a continua mereu înainte.
.