Ferenc Deák, supranumit Înțeleptul Țării, în maghiară A Haza Bölcse, (n. 17 octombrie 1803, Söjtör, Ungaria), Imperiul Austriac – decedat la 28/29 ian. 1876, Budapesta), om de stat maghiar ale cărui negocieri au dus la instaurarea monarhiei duale austro-ungare în 1867.
Deák a fost fiul unui bogat moșier maghiar. După absolvirea studiilor de drept, a intrat în serviciul administrativ al comitatului său Zala, care în 1833 l-a trimis să îl reprezinte în Dieta maghiară, în locul fratelui său, care renunțase la mandat. La acea Dietă și la cele din 1839 și 1841, Deák s-a impus ca lider al mișcării de reformă în creștere pentru emanciparea politică și regenerarea internă a Ungariei. Realescut în 1843, și-a declinat mandatul în semn de protest față de modul scandalos în care se desfășuraseră alegerile, dar până atunci integritatea sa ireproșabilă, bunul său simț invariabil și cunoștințele sale enciclopedice în materie de drept au făcut din el cea mai respectată figură din tabăra sa. El a fost cel care, în 1847, a redactat pentru „opoziția națională” programul său de reformă pentru Dieta din 1847. Sănătatea bolnavă l-a împiedicat să candideze pentru a fi ales în acest organism, dar când, în martie 1848, coroana a aprobat înființarea unui minister maghiar independent, noul ministru-președinte, contele Lajos Batthyány, a insistat ca el să preia portofoliul justiției.
În calitate de ministru al justiției, Deák a fost principalul responsabil pentru redactarea „Legilor din aprilie” reformatoare, sancționate de monarh la 11 aprilie 1848. În următoarele luni, a luat parte la majoritatea negocierilor dintre guvernul maghiar și oponenții săi. A încetat să mai fie ministru când Batthyány a demisionat la 28 septembrie și a refuzat o nouă numire, dar în ianuarie 1849 a fost membru al unei alte misiuni care a încercat să intervină pe lângă Alfred, Fürst zu Windischgrätz, comandantul armatelor austriece care ocupaseră Buda. Împiedicat să se reintegreze în Dietă, s-a retras pe moșiile familiei sale, unde a trăit liniștit timp de câțiva ani, fără a fi deranjat de autoritățile austriece, care deciseseră că activitățile sale nu fuseseră de trădare, dar refuzând toate invitațiile de a colabora cu un regim pe care îl condamna ca fiind ilegal. În 1854 și-a vândut proprietățile – donând cea mai mare parte a încasărilor surorii sale – și s-a mutat la Pesta, luându-și o locuință în hotelul Angol Királyné, care a rămas casa sa până la ultima sa boală.
În Pesta, Deák a devenit oracolul tuturor celor care căutau o cale practică și onorabilă de ieșire din impasul politic al Ungariei. Deoarece Deák a refuzat categoric să recunoască orice regim care nu recunoștea validitatea juridică a Legilor din aprilie, Dieta convocată în 1861 a fost dizolvată și monarhia absolutistă a fost reimpusă. Pe măsură ce dificultățile sale internaționale îl convingeau treptat pe împăratul Francisc Iosif de necesitatea reconcilierii cu Ungaria, Deák, atât în conversații private, cât și în declarații publice, în special în faimosul său „Articol de Paști” din 16 aprilie 1865, a prezentat condițiile Ungariei în termeni care au condus în cele din urmă la Compromisul (Ausgleich) din 1867, prin care a fost instaurată monarhia duală.
Deák a fost, fără îndoială, inițiatorul Compromisului. Mecanismul pe care l-a întruchipat nu a fost conceput în întregime de el, dar credința sa că o Ungarie satisfăcută din punct de vedere constituțional și o monarhie puternică puteau și trebuiau să coexiste a fost cea care a făcut posibil acest acord; nici nu s-ar fi putut ajunge la un acord fără sagacitatea, hotărârea și integritatea sa și fără credința pe care aceste calități au inspirat-o în ambele tabere.
Sus adepții săi din timpul negocierilor s-au autointitulat „Partidul Deák”. El a ajutat la finalizarea legislației care decurgea din Compromis și a apărat-o în Parlament atunci când a fost necesar. Sănătatea sa a început să se șubrezească; ultimul său discurs public a fost ținut în noiembrie 1873.
Compromisul a fost încununarea operei de o viață a lui Deák, dar nu a existat aproape niciun domeniu al vieții publice în care să nu-și exercite influența, și întotdeauna de partea umanității, a reformei raționale și a bunului simț. A fost un luptător de frunte pentru reformarea condițiilor țărănimii maghiare, dând exemplul pe propriile sale moșii.
.