Anglo-indieni: Se estompează ei în istoria Indiei?

Ce au în comun actorul Sir Ben Kingsley, cântărețul Engelbert Humperdinck și fostul căpitan al echipei de cricket a Angliei, Nasser Hussain? Ei bine, în afară de faptul că au ajuns la vârful domeniilor lor respective, au o moștenire comună. Cu toții fac parte din comunitatea anglo-indiană.

În cazul în care nu știați, comunitatea anglo-indiană a adus o îmbinare a influențelor occidentale și orientale în curentul cultural principal al Indiei de la începutul secolului al XIX-lea, doar în virtutea existenței sale. Pentru cei înclinați spre definiții reale ale lucrurilor, comunitatea anglo-indiană s-a dezvoltat în India, ca urmare a căsătoriilor mixte între ofițerii britanici și muncitorii administrativi de la Căile Ferate și de pe plantațiile de ceai, și femeile indiene locale.

În secolul al XVIII-lea, Compania Britanică a Indiilor de Est a urmat exemplul coloniștilor olandezi și portughezi anteriori, încurajând angajații să se căsătorească cu femei indigene și să planteze rădăcini, pentru a-și menține influența asupra populației locale. Compania plătea chiar și o sumă de bani pentru fiecare copil născut din aceste uniuni interculturale. A urmat ca acest amestec de influențe să se infiltreze în spiritul cultural indian al vremii. Nicăieri acest lucru nu a fost mai pronunțat decât în muzica de jazz care răsuna în nenumăratele baruri din Bombay și Calcutta anilor ’20.

Anglo-indienii și jazzul

Anglo-indienii erau foarte implicați în scena de jazz și, astfel, au jucat un rol major în difuzarea jazzului în cea mai nouă casă a sa. Aceștia au intrat în mod tradițional în serviciile civile, au ocupat posturi administrative în cadrul căilor ferate (existau cote de rezervare și atunci). Astfel, jazz-ul a devenit un fenomen în coloniile rezidențiale de cale ferată, unde mișcarea a luat amploare în rândul anglo-indienilor.

S-a răspândit, de asemenea, în Calcutta, așezările anglo-indiene din oraș adoptând ragtime-ul și jazz-ul în stil mare, interpretându-le în hotelurile și cluburile de lux de pe Park Street, și susținând cu siguranță moștenirea muzicii mai mult timp decât orice alt oraș indian, până la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 în India. Stalwarzi precum Pam Crain au continuat să domine scena de jazz din Calcutta.

Muzicienii anglo-indieni au acționat ca niște canale, îmbinând cunoștințele lor de manual de armonie occidentală și popularizând utilizarea instrumentelor occidentale cu compozițiile indiene și compozițiile clasice indiene, inspirând următoarele generații din India post-independență. Aceștia și-au câștigat rapid reputația de a fi primii muzicieni indieni care au interpretat standarde de jazz și blues în Calcutta și Bombay în timpul anilor de război.

Identitatea anglo-indiană

De-a lungul anilor, începând cu construcția Canalului Suez, femeile britanice au început să facă din India casa lor în număr mai mare și, ca urmare, căsătoriile mixte nu au mai fost atât de răspândite. Astfel, comunitatea anglo-indiană avea în vedere un număr tot mai mic de membri.

De fapt, când britanicii au plecat în cele din urmă în 1947, au lăsat în urmă doar aproximativ 300.000 de persoane cu moștenire mixtă. Neidentificându-se cu adevărat nici ca fiind britanici, nici ca indieni, și fiind fără milă apostrofată de ambele națiuni pentru că era așa, comunitatea anglo-indiană era blocată într-un limbo identitar.

Erau anglicani, se îmbrăcau ca englezii, vorbeau limba, doar accentul înțepător și tenul mai suplu trădând convingerea lor mai desi. Anglo-indienii au fost într-adevăr unici, împrumutându-și influențele în mâncare ca și în muzică chiar, dând naștere felului de mâncare jalfrezi, apei cu piper și propriei lor versiuni de curry feroviar, o odă adusă sursei lor de angajare. Spre sfârșitul anilor ’60, ei s-au dispersat în avanposturi coloniale precum Canada, Australia și Noua Zeelandă și, bineînțeles, în Marea Britanie.

La fel cum dezvoltarea jazz-ului în India a stagnat, muzica de film eclipsând orice gen muzical, la fel s-a întâmplat și cu cultura anglo-indiană. Vestigiile dominației coloniale și ale hegemoniei culturale, de care SUA încă sunt acuzate, asociate culturii au fost încet-încet relegate la nostalgie, la fel ca și muzica pe care au ajutat-o să o popularizeze. Oportunitățile de angajare au fost mult reduse din cauza incapacității de a vorbi limbile locale.

Fading Out and the Future

Paradoxul oricărei mișcări culturale este că, odată ce atinge un anumit nivel de cache în rândul publicului larg, atunci începe să își urmeze și cursul, din cauza supraexpunerii. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și cu scena de jazz anglo-indiană. În timp ce muzica mainstream „Bollywood” a adoptat tropiile sale și i-a asimilat pe muzicienii săi, a lăsat forma de artă originală să lâncezească pe margine și a fost complet marginalizată ulterior, pentru a mai avea vreo relevanță culturală semnificativă.

Comunitatea anglo-indiană a avut însă mai multe efecte pozitive, paradoxal, capacitatea lor de a vorbi doar engleza a ajutat atunci când economia indiană s-a deschis și multinaționalele au făcut incursiuni în țară, susținând cererea de populație vorbitoare de engleză cu o mentalitate globală.

În 2011, în Kerala a fost lansat un portal online de căsătorii internaționale, care permite tinerilor anglo-indieni din întreaga lume să se căsătorească în cadrul diasporei, similar eforturilor comunității Parsi de a-și păstra moștenirea. Nu se știe câți anglo-indieni au mai rămas în India, estimarea fiind de 125.000, care trăiesc mai ales în Calcutta și Madras.

Cum atât jazz-ul, cât și comunitatea anglo-indiană se asimilează în curentul principal și își pierd identitatea în acest proces, rămâne de văzut dacă ambele vor avea o revenire răsunătoare sau vor dispărea.

Mayur Mulki este șef editorial la Qrius. El scrie despre afaceri, istorie, cultură și arte.