Eli este un predicator evanghelic al cărui unic scop este să scoată bani de la Plainview pentru a-și construi biserica, Biserica celei de-a treia revelații. Plainview este de acord cu el până când vine momentul dedicării primei sale fântâni. El a promis că îi va permite lui Eli să o binecuvânteze, dar când vine momentul îl ignoră cu asprime pe tânăr și se înfiripă o ură pe viață. În imaginile crude și magnific create de directorul de imagine Robert Elswit și de scenograful Jack Fisk, vedem primele fântâni șubrede înlocuite de câmpuri vaste, toate supravegheate de Plainview din pridvorul unei barăci rudimentare, unde sorbe whisky mai mult sau mai puțin neîncetat. Au loc accidente. Oameni sunt uciși. Fiul său rămâne surd când un puț suflă violent, iar Plainview devine rece față de băiat; are nevoie de el ca recuzită, dar nu ca un magnet de simpatie.
Filmul se așează, dacă acesta este cuvântul, într-un portret al celor două personalități, cea a lui Plainview și cea a lui Eli Sunday, care se luptă pentru dominația asupra tărâmurilor lor. Adăugarea în această ecuație a presupusului frate vitreg al lui Plainview (Kevin J. O’Connor) îi oferă lui Plainview, în sfârșit, pe cineva căruia să i se confeseze, deși acesta îi mărturisește mai ales ura sa universală. Faptul că Plainview, de acum un faimos multimilionar, l-ar crede atât de repede pe cuvânt pe acest străin este incredibil; cu siguranță noi nu o facem. Dar, până acum, Plainview alunecă de la obsesie, prin posedare, spre nebunie, iar la final, ca și Kane, el plutește ca o fantomă printr-un conac vast.
Interpretarea lui Day-Lewis ar putea foarte bine să primească o nominalizare la Oscar, iar dacă va câștiga ar trebui să facă ceea ce trebuie în discursul de acceptare și să-i mulțumească regretatului John Huston. Vocea sa în acest rol pare o imitație sinceră a lui Huston, până la cadențe, pauze, parcă se confesează. L-am intervievat pe Huston de trei ori și, de fiecare dată, a vorbit cu o politețe elaborată, fiind de acord cu totul, trăgându-și propozițiile și, de fiecare dată, nu am putut scăpa de convingerea că maniera lui ascundea nerăbdare; era modul lui de a suferi un prost, adică un intervievator. Am auzit faimoasa imitație a lui Huston făcută de Peter O’Toole, dar canalizată prin O’Toole, el sună mai cordial și mai prietenos și, de obicei, beat. Îmi imaginez că trebuia să-l cunoști destul de bine pe Huston înainte ca el să-și lase garda de conversație jos.
„There Will Be Blood” este genul de film care este ușor de numit mare. Eu nu sunt sigur de măreția sa. A fost filmat în aceeași zonă din Texas folosită de „No Country for Old Men”, iar acela este un film mare și perfect. Dar „There Will Be Blood” nu este perfect, iar în imperfecțiunile sale (personajele sale neînduplecate, lipsa femeilor sau a oricărei reflectări a societății obișnuite, finalul său, implacabilitatea sa) s-ar putea să vedem că întinderea sa îi depășește capacitatea de înțelegere. Ceea ce nu este un lucru dezonorant.