CCGS Louis S. St-Laurent și USGS Healy cooperează în cadrul unei misiuni științifice în Arctica nord-americană. Fotografie: A: Subofițer clasa a 3-a Michael Anderson/Garda de Coastă a SUA
O problemă veche
Biroul american de gestionare a energiei oceanice (BOEM) a deschis o rană veche la începutul acestui an, atunci când a emis o propunere pentru noi contracte de închiriere pentru explorare în largul coastelor Alaskăi – inclusiv posibilitatea deschiderii unor zone disputate în prezent între Canada și SUA în Marea Beaufort.
Răspunsul oficialilor din Yukon, teritoriul nordic al Canadei care se învecinează cu Alaska, a fost rapid în a condamna această percepută încălcare a suveranității. Ministrul justiției din Yukon, Brad Cather, a scris pe Twitter că „acest plan este o încălcare a suveranității arctice a Canadei &, teritoriu care aparține de drept Yukonului & Canadei”. Într-un interviu cu Yukon News în săptămâna următoare, premierul Yukonului, Darrell Pasloski, a reiterat aceeași poziție: „Noi credem că acestea sunt ape canadiene.”
Sursa inițială a disputei poate fi urmărită până la formularea tratatului anglo-rus din 1825, scris în limba franceză, între Rusia și Marea Britanie. Aceste drepturi din tratat au fost moștenite ulterior de SUA în 1867 și de Canada în 1880, de la Rusia și, respectiv, Marea Britanie. Canada susține că tratatul delimitează granița la linia meridianului de gradul 141 atât pe uscat, cât și pe mare; în timp ce SUA susțin că este vorba doar de o graniță terestră și că delimitarea normală a frontierei maritime se aplică dincolo de coastă. Aceste poziții diferite au ajuns la un punct culminant abia în 1976, când SUA au contestat linia de demarcație pe care Canada o folosea în eliberarea concesiunilor de petrol și gaze în Marea Beaufort.
Există totuși o întorsătură curioasă în acest caz. După cum subliniază Michael Byers, un profesor canadian de drept maritim, în cartea sa „International Law and the Arctic”, dacă adoptați principiul echidistanței – poziția juridică favorizată de SUA -, aceasta ajunge de fapt să avantajeze Canada după 200 de mile marine. Opusul este, de asemenea, adevărat, poziția canadiană – de a urma linia meridianului 141 pe uscat și în mare – sfârșește prin a avantaja SUA după 200 de mile marine.
În timp ce zona disputată are un potențial de resurse, realitatea este că orice zăcăminte, dacă vor fi găsite, este puțin probabil să fie exploatate chiar și pe termen mediu și lung. Având în vedere provocările tehnologice, costurile ridicate, reglementările stricte, lipsa de infrastructură și implicațiile recentului Acord de la Paris, totul este îndreptat împotriva unei dezvoltări ulterioare în Arctica nord-americană. Acest lucru atenuează costurile politice ale compromisului pentru ambele părți și deschide calea pentru un acord.
O nouă oportunitate
Tentativele anterioare de soluționare a acestei dispute au eșuat. În 2010, ministrul canadian de externe de la acea vreme, Lawrence Canon, a invitat public guvernul SUA să inițieze discuții privind soluționarea acestui diferend. Negocieri liniștite au început la Ottawa cu binecuvântarea secretarului de stat de atunci, Hillary Clinton, cu o întâlnire de monitorizare planificată la Washington în anul următor. Aceste discuții par să se fi blocat, însă, după ce Canon a fost învins în alegerile din 2011, iar John Baird a preluat rolul de ministru de externe.
Cu ocazia alegerii unui nou guvern în Canada, premierul Trudeau ar trebui să invite SUA să redeschidă negocierile oficiale privind granița din Marea Beaufort. Premierul, care s-a întâlnit deja cu președintele Obama în cadrul unui eveniment larg mediatizat pentru a discuta despre cooperarea în probleme de mediu în Arctica, ar trebui să profite de acest impuls și de relația lor aparent bună.
În viitor, este foarte puțin probabil ca BOEM din SUA să elibereze licențe pentru zona contestată sau ca întreprinderile să fie dispuse să riște să investească în mijlocul unei dispute. Dovadă în acest sens, secretarul de stat John Kerry a cerut ca Departamentul de Stat să fie consultat înainte de a merge mai departe cu orice vânzare din cauza naturii sensibile a problemei. Cu toate acestea, atenția reînnoită asupra disputei este o oportunitate care nu ar trebui să fie irosită.
După soluționarea disputei din Marea Barents dintre Norvegia și Rusia în 2010, aceasta este o șansă pentru noul guvern canadian de a rezolva una dintre puținele dispute de frontieră rămase în Arctica. Acest lucru nu numai că ar consolida imaginea că Arctica este o regiune de cooperare dominată de respectarea dreptului internațional, dar ar fi o modalitate ușoară pentru proaspătul prim-ministru al Canadei de a obține o victorie la începutul mandatului său, o pană diplomatică, dacă vreți.