O parte din dificultatea conceptuală întâmpinată atât în antropologie, cât și în istoria religiilor, atunci când animismul trebuie plasat printre alte sisteme de credință, nu provine din asocierea timpurie a animismului cu o teorie speculativă a evoluției religioase, ci direct din marea varietate de culte animiste. Ca și categorie, conceptul lui Tylor este mai general decât politeismul sau monoteismul, iar sensul său este mai greu de delimitat – cuvântul se aplică în linii mari majorității „micilor religii”, dar nu sugerează nimic despre varietățile acestora. Din acest motiv, se folosește mult de etichete subordonate, cum ar fi șamanismul, totemismul sau propitia strămoșilor. Aceste culte nu constituie, în niciun caz, întreaga religie a unui popor. Ele sunt, totuși, instituții care nu sunt legate de o singură zonă culturală – un cult totemic australian are o „asemănare de familie” cu unul african, deși diferențele dintre ele sunt, de asemenea, numeroase. Șamanismul, cu dependența sa de extaz, se regăsește din Groenlanda până în India, iar propitiarea strămoșilor nu se limitează la Africa și Asia de Est. S-a recunoscut de mult timp că recurența frecventă a instituțiilor care se potrivesc unui anumit model implică faptul că există un număr radical limitat de modele posibile, iar, în acest caz, premisele animismului au impus în mod evident această limitare. Animismul atribuie importanță unor categorii de ființe supranaturale ai căror membri individuali sunt atașați de anumite locuri și persoane sau rezidenți în anumite creaturi și sunt autonomi în relațiile lor. Într-un astfel de sistem, fiecare întâlnire a omului cu supranaturalul trebuie să se desfășoare ca un episod distinct. Chiar și acolo unde ceremonialismul pune accentul pe o relație morală de durată cu anumite supranaturale, este probabil ca oamenii să conceapă puteri alternative pe care le-ar putea căuta în momente de nevoie. În situații de criză, loialitățile se pot schimba: în Africa de Vest, zeii au fost vânduți satelor vecine, iar în Melanezia, o viziune a bunurilor comerciale europene a inspirat o serie de noi culte milenariste. Calitatea deschiderii se pretează la schimbare și eclectism, aproape niciodată la șovinism religios.
Credințele animiste au în comun un angajament din partea oamenilor de a comunica cu ființele supranaturale, nu despre metafizică sau despre dilemele vieții morale, ci despre aspecte practice urgente: despre asigurarea hranei, vindecarea bolilor și evitarea pericolelor. Este caracteristic faptul că se regăsește un cult autentic al unui supranatural greu de găsit. Zeii creatori apar adesea în mituri, dar nu și în cult. În cultele strămoșilor, cei mai recent morți sunt cei mai viu concepuți – strămoșul original al clanului, cu toată importanța sa simbolică, este îndepărtat atât de societate, cât și de divinitate. Dacă spiritele animiste își exercită undeva autoritatea, o fac într-un mod particularist, chiar egoist, sancționând indivizii pentru neglijență rituală sau încălcarea tabuurilor, nu pentru acte de neglijență morală sau infracțiuni seculare.
Religiile animiste nu se coalizează ușor cu sistemele de autoritate politică și probabil că nu favorizează dezvoltarea acestora. Când se pune întrebarea dacă asocierea animismului cu societăți mai mici și mai simple dovedește că este religia naturală (originară), răspunsul nu poate fi decât că nu se știe (și poate că nu se poate ști) cum ar fi fost o religie preumană sau panumană. Problema este la fel de dificilă ca și reconstituirea vorbirii protoumane. Dacă religia este luată ca un model de relații serioase între oameni și supranaturali, atunci nu s-au găsit societăți lipsite de religie și poate că se poate concluziona că religia este de obicei aproape de centrul vital al unei culturi, unde se determină credibilitatea instituțiilor. Viziunea despre întreaga natură ca fiind animată de spirite invizibile – fie ele umbre, demoni, zâne sau destine – cu care oamenii ar putea interacționa în mod semnificativ poate aparține trecutului, dar filozofiile care atribuie naturii puteri de inițiativă și receptivitate nu au ieșit din uz. Lecția studiului animismului este poate că religia nu a apărut, așa cum credeau unii dintre succesorii lui Tylor, din Urdummheit („ignoranța primară”) sau din iluziile puterii magice, ci din conștientizarea ironică a umanității cu privire la o viață bună care nu poate fi, prin mijloace pământești, apucată și stăpânită. Credințele animiste au angajat pretutindeni susceptibilitatea indivizilor față de viziunea privată și le-au permis să facă față la nivelul înțelesului acceptat.
George Kerlin Park Editorii Encyclopaedia Britannica