Adopționismul este o formă a ereziei monarhianismului care a apărut în diferite forme în secolele al doilea și al treilea și apoi din nou în secolele al optulea și al doisprezecelea în Occident. Punctul de vedere hristologic susținut era că Iisus s-a născut om și a devenit divin mai târziu în timpul botezului său și astfel a fost adoptat ca fiu al lui Dumnezeu. Această formă a ereziei se deosebește de modalism, cealaltă formă de monarhism, în care „Tatăl” și „Fiul” sunt două aspecte ale aceluiași subiect. Erezia adopționismului a reînviat din nou în Occident în secolul al VIII-lea prin episcopii de Toledo și Urgell. Ea a apărut din nou în timpul secolului al XII-lea în Franța sub numele de neoadopționism.
Istorie
Este posibil ca ideea adopționistă să își fi avut originea în primul secol după Hristos și, potrivit unei teorii, cea mai veche lucrare existentă care exprimă această idee, Păstorul lui Hermas, a apărut în secolul al II-lea. Potrivit unei interpretări a acestei lucrări, se credea că Răscumpărătorul, Iisus, era un om virtuos, ales de Dumnezeu, care era unit cu Duhul lui Dumnezeu și făcea fapte așa cum îi poruncea Dumnezeu. Isus, astfel, a fost adoptat ca Fiu prin decret divin. Acest lucru a negat apoi preexistența lui Hristos. În această formă, erezia a continuat în secolele al doilea și al treilea. Cu toate acestea, unii teologi, cum ar fi profesorul ortodox Bogdan Bucur, consideră că nu este adopționistă și sunt de părere că, în Păstor, „Duhul sfânt, preexistent” care a creat lumea și pe care Dumnezeu l-a făcut să locuiască în trup este Duhul personal al lui Hristos, nu a treia Persoană a Treimii (numită „Duhul Sfânt” în Crezul de la Niceea). Conform acestei a doua teorii, acest concept al „Duhului” lui Hristos este reflectat în Ioan 1:14 („Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi”) și în 1 Petru 1:10,11 și I Cor. 3, în care Duhul lui Hristos a locuit în profeți și, respectiv, locuiește în credincioși.
Cunoscut și sub numele de monarhianism dinamic, un susținător timpuriu al ereziei a fost Teodot (tăbăcarul) din Bizanț. El a învățat, după ce a ajuns la Roma în jurul anului 190, că omul Isus s-a născut din fecioară prin operația Duhului Sfânt și că, după ce Duhul Sfânt s-a pogorât peste el la botezul său, a devenit Hristos și a primit puterea pentru slujirea sa și apoi a devenit Dumnezeu prin învierea sa.
Condamnat de timpuriu ca erezie, acest punct de vedere adopționist a intrat în ideile mai multor poziții eretice ulterioare, cum ar fi cele ale lui Paul de Samosata, Arius, Nestorius și alții în timpul argumentelor hristologice din următoarele câteva secole.
Adoptionismul a apărut din nou în timpul secolului al VIII-lea în peninsula Iberică și din nou în secolul al XII-lea în Franța. Erezia adopționistă a fost reînviată de Elipandus, arhiepiscopul de Toledo, în Spania, la sfârșitul secolului al VIII-lea, în atmosfera izolată a dominației mahomedane și într-o zonă în care o colonie nestoriană își găsise refugiu. În apărarea poziției sale, Elipandus a primit ajutor de la Felix, episcopul de Urgell din Pirinei, care preda o poziție similară. Abia după ce s-au depus mari eforturi, poporul rătăcit a revenit la ortodoxie. Deși Elipandus nu a fost înlăturat din funcția de arhiepiscop de Toledo, erezia adopționistă a fost aproape universal abandonată după moartea sa.
În secolul al XII-lea, Petru Abelard, în Franța, a predicat o variantă a ereziei numită neoadopționism care, împreună cu variantele ulterioare, se baza pe înțelegeri eronate ale uniunii ipostatice.
- Wikipedia: Adopționism
- Enciclopedia Catolică: Adopționismul
- Adopționismul
- Bogdan Bucur, „Fiul lui Dumnezeu și Sfântul Duh îngeresc”, https://www.marquette.edu/maqom/bogdan2.pdf https://www.marquette.edu/maqom/bogdan2.pdf
.