Aleksandr Scriabin, în întregime Aleksandr Nikolaevici Scriabin, Scriabin, scris și Skriabin, sau Skryabin, (n. Dec. 25, 1871 , Moscova, Rusia – decedat la 14 aprilie 1915, Moscova), compozitor rus de muzică pentru pian și orchestră remarcat pentru armoniile sale neobișnuite prin care compozitorul a căutat să exploreze simbolismul muzical.
Scriabin a fost pregătit ca soldat la Școala de cadeți din Moscova între 1882 și 1889, dar a studiat muzica în același timp și a luat lecții de pian. În 1888 a intrat la Conservatorul din Moscova, unde a studiat pianul cu V.I. Safonov și compoziția cu Serghei Taneyev și Anton Arensky. Până în 1892, când a absolvit conservatorul, a compus piesele pentru pian care constituie opusurile sale 1, 2, 3, 5 și 7. În 1897 s-a căsătorit cu pianista Vera Isakovici și din 1898 până în 1903 a predat la Conservatorul din Moscova. Apoi s-a dedicat în întregime compoziției, iar în 1904 s-a stabilit în Elveția. După 1900 a fost foarte preocupat de filozofia mistică, iar Simfonia nr. 1, compusă în acel an, are un final coral, după propriile sale cuvinte, care glorifică arta ca formă de religie. În Elveția și-a finalizat Simfonia nr. 3, interpretată pentru prima dată sub bagheta lui Arthur Nikisch la Paris în 1905. „Programul” literar al acestei lucrări, conceput de Tatiana Schloezer, cu care a legat o relație după ce și-a abandonat soția, se spunea că reprezintă „evoluția spiritului uman de la panteism la unitatea cu universul”. În mod similar, ideile teosofice au stat la baza lucrărilor orchestrale Poemul extazului (1908) și Prometeu (1911), care prevedea proiectarea culorilor pe un ecran în timpul interpretării.
Între 1906 și 1907, Scriabin a făcut un turneu în Statele Unite, unde a susținut concerte cu Safonov și cu dirijorul Modest Altschuler, iar în 1908 a frecventat cercurile teosofice din Bruxelles. În 1909 a fost încurajat de dirijorul Serge Koussevitzky, care i-a interpretat și publicat lucrările, să se întoarcă în Rusia. Până atunci nu mai gândea doar în termeni de muzică, ci aștepta cu nerăbdare un „Mister” atotcuprinzător. Această lucrare era planificată să se deschidă cu un „act liturgic” în care muzica, poezia, dansul, culorile și aromele urmau să se unească pentru a induce în închinători un „extaz suprem, final”. El a scris poemul „Acțiunii preliminare” a „Misterului”, dar a lăsat doar schițe pentru muzică.
Reputația lui Scriabin provine din simfoniile sale grandioase și din muzica sa pentru pian, sensibilă și rafinat șlefuită. Lucrările sale pentru pian includ 10 sonate (1892-1913), un concert timpuriu și multe preludii și alte piese scurte. Deși în tinerețe Scriabin a fost un idolatru al lui Frédéric Chopin, și-a dezvoltat devreme un stil personal. Pe măsură ce gândirea sa a devenit din ce în ce mai mistică, egocentrică și înrădăcinată, stilul său armonic a devenit tot mai puțin inteligibil în general. Analize semnificative ale operei sale au început să apară abia în anii 1960, și totuși muzica sa a atras întotdeauna un public devotat printre moderniști.