Unul dintre citatele preferate ale președintelui Kennedy se baza pe o interpretare a Infernului lui Dante. După cum a explicat Robert Kennedy în 1964, „Citatul preferat al președintelui Kennedy era chiar din Dante: „Cele mai fierbinți locuri din Infern sunt rezervate celor care, în timp de criză morală, își păstrează neutralitatea.”” Acest presupus citat nu se află de fapt în opera lui Dante, dar se bazează pe unul similar. În Infernul, Dante și ghidul său Virgiliu, în drumul lor spre Infern, trec pe lângă un grup de suflete moarte în fața intrării în Infern. Aceste persoane, când erau în viață, au rămas neutre într-un moment de mare decizie morală. Virgiliu îi explică lui Dante că aceste suflete nu pot intra nici în Rai, nici în Iad pentru că nu au ales o tabără sau alta. Prin urmare, ele sunt mai rele decât cei mai mari păcătoși din Iad, deoarece sunt respingătoare atât pentru Dumnezeu, cât și pentru Satana, și au fost lăsate să-și plângă soarta ca ființe nesemnificative, nici salutate, nici blestemate în viață sau în moarte, chinuindu-se la nesfârșit sub Rai, dar în afara Iadului. Această scenă are loc în cel de-al treilea canto al Infernului (ceea ce urmează este o traducere din originalul scris în limba italiană vernaculară):
Aici suspine și lamentații și strigăte puternice
au răsunat prin aerul fără stele,
astfel încât, de îndată ce am pornit la drum, am plâns.
Declarații ciudate, declarații oribile,
accidente de mânie, cuvinte de suferință,
și glasuri stridente și leșinate, și mâini care băteau –
Toate mergeau să facă un tumult care se va învârti
pentru totdeauna prin acel aer tulbure, atemporal,
ca nisipul care se învârte când se învârte un vârtej.
Și eu – capul meu oprimat de groază – am spus:
„Stăpâne , ce este ceea ce aud? Cine sunt
acei oameni atât de înfrânți de durerea lor?”
Și el către mine: „Acest drum mizerabil
este luat de sufletele jalnice ale celor
care au trăit fără rușine și fără laudă.
Ei se amestecă acum cu îngerii lași,
compania celor care nu au fost rebeli
și nici credincioși Dumnezeului lor, ci au stat deoparte.
Cerurile, pentru ca frumusețea lor să nu fie micșorată,
i-au alungat, și nici iadul adânc nu-i va primi –
nici măcar cei răi nu se pot lăuda cu ei.”
Și eu: „Ce este, stăpâne, ceea ce asuprește
aceste suflete, obligându-le să plângă atât de tare?”.
El a răspuns: „Îți voi spune în puține cuvinte.
Cei care sunt aici nu-și pot pune nici o speranță în moarte,
și viața lor oarbă este atât de abjectă, încât
sunt invidioși pe orice altă soartă.
Lumea nu va permite ca nici o faimă a lor să dureze;
atât dreptatea cât și compasiunea trebuie să le disprețuiască;
să nu vorbim despre ei, ci să privim și să trecem.”
Și eu, uitându-mă mai atent, am văzut un steag
care, în timp ce se învârtea, alerga – atât de repede
cât orice răgaz părea nepotrivit pentru el.
În spatele acelui steag se târa un șir atât de lung
de oameni – n-aș fi crezut niciodată
că moartea ar fi putut desface atâtea suflete.
După ce am identificat câțiva,
am văzut și am recunoscut umbra celui
care făcuse, prin lașitate, marele refuz.
Atunci am înțeles cu certitudine:
această companie i-a constrâns pe cei lași,
oameni ai lui Dumnezeu și ai dușmanilor Săi.
Acești nenorociți, care nu au fost niciodată vii,
au mers goi și au fost înțepați din nou, din nou
de hăitași și de viespile care îi încercau.
Insectele le-au stropit fețele cu sângele lor,
care, amestecat cu lacrimile lor, a căzut la picioarele lor,
unde a fost adunat de viermi bolnăvicioși.
.