Timaeus al lui Platon….
Când părintele creator a văzut creatura pe care o făcuse mișcându-se și trăind, imaginea creată a zeilor veșnici (aidos: imperceptibil), s-a bucurat și, în bucuria sa, a hotărât să facă copia și mai asemănătoare cu originalul; și cum aceasta era veșnică (aidios: imperceptibilă), a căutat să facă universul veșnic (aionios: veșnicie/păstrând veacurile), în măsura în care putea fi. Or, natura ființei ideale era veșnică (aionios: care dăinuiește în veacuri), dar a conferi acest atribut în plinătatea sa unei creaturi era imposibil. De aceea a hotărât să aibă o imagine în mișcare a veșniciei (aion: veacuri) și, când a pus în ordine cerul, a făcut această imagine veșnică (aion: veacuri), dar în mișcare în funcție de număr, în timp ce veșnicia (aionios: aparținând veacurilor/veacurile ca întreg) însăși se odihnește în unitate; iar această imagine o numim timp. Căci nu existau zile și nopți și luni și ani înainte de crearea cerului, dar când a construit cerul, le-a creat și pe acestea. Toate acestea sunt părți ale timpului, iar trecutul și viitorul sunt specii create ale timpului, pe care noi, în mod inconștient, dar greșit, le transferăm la veșnicie (aidios: imperceptibil) esență; pentru că noi spunem că el „a fost”, „este”, „va fi”, dar adevărul este că numai „este” îi este atribuit în mod corespunzător, iar despre „a fost” și „va fi” trebuie să se vorbească doar despre devenire în timp, pentru că ele sunt mișcări, dar ceea ce este imuabil același nu poate deveni mai bătrân sau mai tânăr prin timp, nici nu a devenit vreodată, nici nu a devenit, nici nu a devenit, nici nu va fi în viitor, mai bătrân sau mai tânăr, și nici nu este supus deloc vreuneia dintre acele stări care afectează lucrurile mișcătoare și sensibile și a căror cauză este generarea. Acestea sunt formele timpului, care imită eternitatea (aion: veacurile) și se învârte după o lege a numărului. Mai mult, atunci când spunem că ceea ce a devenit este devenit și că ceea ce devine este în devenire, că ceea ce va deveni este pe cale să devină și că ceea ce nu există este inexistent – toate acestea sunt moduri inexacte de exprimare. Dar poate că tot acest subiect va fi discutat mai potrivit cu altă ocazie.”
https://books.google.com/books?id=i…father a văzut ceea ce a creat mișcându-se&f=fals
http://www.ellopos.net/elpenor/greek-texts/ancient-greece/plato-time.asp
Potrivit teologilor, Platon a folosit aidios, aionios și aion pentru a însemna toți etern. Cred că ceea ce spune de fapt Platon se contrazice deja (lucru pe care Timeu îl recunoaște în dialogul său), dar trebuie să-i acord măcar un pic de credit. Dacă toate aceste cuvinte înseamnă etern, acest lucru este de neînțeles și este cel mai prostesc lucru pe care l-a scris vreodată Platon.
Platon spune că creatorul este aidios (care înseamnă imperceptibil, dar este probabil cel mai apropiat cuvânt pe care Platon l-ar putea folosi pentru a însemna etern), iar el a vrut să facă o imagine a zeilor imperceptibili. Timpul a început când creatorul a creat cerurile, așa că a fost fericit când și-a văzut creația mișcându-se, pentru că el însuși era incapabil să se miște. Creatura ideală era aionios (care dăinuiește în veacuri/pătrunde în veacuri), dar acest lucru era imposibil. Așa că creatorul a făcut o imagine a veacurilor. Vârstele se mișcă în funcție de număr, dar aionios (aparținând vârstelor/vârstele ca întreg) se odihnesc în unitate (sunt stabilite și determinate).
Apoi spune că aionios și aions sunt părți ale timpului, dar noi, în mod inconștient și incorect, atribuim aceste cuvinte creatorului aidios (imperceptibil). Spunem lucruri de genul „a fost” sau „va fi”, dar atributul corect ar trebui să fie „este”, deoarece „a fost” și „va fi” pot fi atribuite numai la ceea ce se mișcă. Platon spune literalmente că aionios și aion nu înseamnă aidios pentru că sunt părți ale timpului și ale mișcării!
Dacă aceasta nu este interpretarea corectă și Platon a vrut să spună etern pentru fiecare aion, aionios și aidios, atunci el spune că transferăm în mod greșit „eternul care se mișcă și face parte din timp” cu „eternul care este nemișcat și există în afara timpului”.
De asemenea, el ar spune că creatorul, care este etern, a căutat să facă creația sa eternă, „dar acest lucru este imposibil”. Deci, creatorul a făcut o imagine a eternității, iar când a pus totul în ordine, a făcut imaginea eternă. Cum? Platon tocmai a spus că acest lucru era imposibil chiar și pentru creator să facă acest lucru.
Am pus o întrebare similară la Hermeneutică biblică și mi s-a sugerat să o pun aici. Așa că am câteva întrebări:
Dacă Platon a înțeles că aion, aionios și aidios înseamnă toate veșnic, atunci cum de nu este aceasta o contradicție?
Dacă el nu a înțeles că aion, aionios și aidios înseamnă veșnic, cum se poate aplica cuvântul „când” creatorului nemișcător și cum poate fi acest creator nemișcător/schimbabil într-o stare în care nu dorește să creeze, iar apoi să se schimbe pentru a avea dorința de a crea?
Mulțumesc.