Diamond Dogs, cel de-al optulea album de studio al lui David Bowie, lansat în 1974, a fost primul album Bowie pe care l-am ascultat. Tocmai împlinisem 13 ani.
Albumul reprezintă încercarea lui Bowie de a-și crea propriul peisaj sonor post-apocaliptic după ce moștenirea lui George Orwell i-a refuzat drepturile asupra piesei 1984 pentru un musical TV. Cu toate acestea, Bowie face referiri la Orwell prin cântece precum Big Brother, We Are the Dead și, bineînțeles, 1984:
Îți vor despica frumosul tău craniu, îl vor umple de aer și îți vor spune că ai 80 de ani, dar frate, nu-ți va păsa, te vei împușca în orice, mâine nu e niciodată acolo.
Dar în ciuda temelor sale distopice, există ceva minunat de plin de speranță în Diamond Dogs. Albumul a urmat după Aladdin Sane (1973) și Ziggy Stardust (1972), acesta din urmă l-a consacrat pe Bowie ca star(om), venit să ne elibereze de goliciunea, monotonia, cătușele heteronormative ale vieții suburbane englezești. La fel ca aceste albume, doar că și mai mult, Diamond Dogs s-a axat pe acea calitate de altă lume pe care Bowie părea atât să o întruchipeze, cât și să o exprime atât de sublim.
Cum era tipic pentru Bowie, sunetul a fost precedat de viziune. Pe Diamond Dogs, mesia extraterestru care a fost Ziggy a dispărut și îl întâlnim pe Bowie jumătate om, jumătate câine. Poate mai mult preternatural decât supranatural (deși în trecutul european câinele simboliza diavolul), imaginea este surprinzătoare. Și totuși, în mâinile lui Bowie, este cumva urgentă, necesară. Prin această imagine, el pare să îmbrățișeze hibriditatea, diferența, să depășească concepția noastră limitată despre ce înseamnă să fii om.
Și cum s-a bucurat de ea! Făcea ambiguitate cu atâta siguranță și stil încât nu mai părea adecvat să fie „normal”, ceea ce era foarte bine și foarte bine pentru mine. Bowie a sculptat un spațiu pentru noi, ciudații, și a fost atât copleșitor, cât și delicios.
Ca tânăr trans, cu mult înainte ca „trans” să aibă vreo valută culturală reală, adică înainte de a mă putea numi, ascultarea lui Diamond Dogs a schimbat totul. La fel ca Bowie, „găsisem o ușă care mă lasă să ies” (When You Rock ‘n’ Roll With Me). La început, am fost șocat semantic („something kind of hit me today” – We Are the Dead), apoi descumpănit. A fost simultan: recunoaștere, conexiune și speranță, acel moment în care simțim ceva mai mult, ceva diferit, ceva mai bogat.
Muzical, albumul creează o tensiune între întuneric și lumină, sinistru, dar seducător. Poziționat undeva între glam rock (sau, în cazul lui Bowie, art rock), soul/funk și punk-ul care va apărea în curând, Diamond Dogs este un album de tranziție. Bowie a fost mereu în mișcare.
Nu este un album pentru puriști sau pentru gen-junkii de gen, dar asta nu a fost niciodată șmecheria lui Bowie. Mai degrabă, Diamond Dogs este un ansamblu de stiluri, un montaj. Este simfonie și cacofonie. Se deschide cu spoken word însoțit de sintetizatoare (Future Legend), aduce un omagiu celor de la Stones (Diamond Dogs) și se încheie cu hipnoticul Chant of the Ever Circling Skeletal Family. Între timp, trecem de la cântecele de tip Frank Sinatra la compozitorul german Karlheinz Stockhausen. Când asculți Diamond Dogs, nu doar mama ta este în vârtej.
Cea mai bună parte din Diamond Dogs și, fără îndoială, cea mai bună piesă muzicală pe care Bowie a produs-o vreodată, este tripticul de nouă minute care se află în mijlocul primei fețe: Sweet Thing, Candidate, Sweet Thing (Reprise). Aceste cântece sunt extrem de emoționante. Ele fac comerț cu vulnerabilitate și dorință, dar și transportă și încântă. Acesta este Bowie în cea mai bună formă a sa, acompaniat de pianul sublim al lui Mike Garson. „If you want it, boys, get it here, thing.”
Diamond Dogs creează o senzație de vertij, o stare de nebunie prin care avem acces la ceva sacru. Din punct de vedere vocal, Bowie trece de la un registru grav la un falset înălțător.
Albumul este opac din punct de vedere liric. În trecut, Bowie s-a bazat pe propriile vise, o practică care era atât instinctivă (vezi Hunky Dory 1971), cât și consolidată de familiaritatea sa cu scrierile psihanalistului Carl Jung (vezi Memory, Dreams, Reflections 1965). Diamond Dogs a marcat o schimbare în abordarea lui Bowie față de scris. De aici încolo, el va adopta tehnica cut-up (în care un text anterior este rearanjat) popularizată de William Burroughs.
Bowie este hoțul de bun gust și falsul studiat, râzând de aroganța hipioților și a rockerilor prog, de iluziile lor de „autenticitate”. Cu toate acestea, deși preferă suprafața în locul profunzimii, el captează un adevăr întrupat mai profund, unul pe care îl simțim riff după riff. Se simte atât de bine. Fragmentarea muzicii sale și a versurilor sale sunt noi. Ele indică atât multiplicitatea a ceea ce suntem, cât și a ceea ce am putea deveni. Ne cheamă să mergem dincolo de noi înșine, de identitățile noastre primite. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește genul și sexualitatea, teme care ocupă un loc important pe album.
Pentru mine, Diamond Dogs a fost o experiență în oglindă. Ascultându-l astăzi, „sunt din nou în lacrimi” (When You Rock ‘n’ Roll With Me).
.